Am schimbat multe rînduri de ceasuri, de la cele din carton, cărora le mişti limbile cu mîna, pînă la complicate bijuterii atomice, am încercat calendare ţinute după mituri, după scripturi, după mişcarea stelelor, pînă să aflăm, în fine, că timpul e perfect anonim. Nici unul din cuţitele care-l feliază sistematic nu-i dă, cîtuşi de puţin, o identitate, nu-l fixează, nu ne explică, spre desfacerea angoaselor, cine e domnul grăbit. Şi, pentru că lucrurile nu pot să rămînă aşa, ne consolăm cu dovezi - simple plastografii - ale ocupaţiilor noastre, din care reiese trecerea lui. Unele mai puţin sistematice, altele, adevărate cronologii.
Asemenea borne sînt analele. Un anume orgoliu academic le-a scos din istoria lor, de martori ai imperiului, scrieri adesea incomplete în care se citea, sărind volume lipsă, creşterea şi descreşterea cezarilor, şi le-a făcut arhiva oralităţii conferinţelor, a sesiunilor în plen, ierbare stufoase cu ore presate.
Am în faţă Analele Academiei Române, volumul de Memorii ale Secţiunii literare, din 1906-1907. Un tom la vreo 700 de pagini, avînd, între copertele ca de piele, cu cotor verde şi scris auriu, desenul marmorat al mai tuturor colecţiilor de reviste vechi - unele pagini îngălbenesc de tot, altele, din cine ştie ce pricină, se păstrează. Tipărit la Institutul de Arte Grafice "Carol Göbl" din Strada Doamnei. Cîndva, a stat în rafturile Societăţii de lectură Andreiu Şaguna a secţiunii pedagogice (cum se poate descifra, încă bine, pe ştampilele violet, cu chipul mitropolitului, care apar, din ce în ce mai şterse - bibliotecarul n-a mai înmuiat în tuş... - în dreapta sus, pe pagini), de la Şcoala Normală de Băieţi "Andrei Şaguna". Dovada unui interes care nu se oprea în Biblioteca Academiei, cum conţinutul Memoriilor o dovedeşte prea bine.
Fiecare din cele opt studii, intervenţii ale academicienilor, în şedinţe, în ceva mai puţin de-un an (din iunie 1906 în aprilie 1907) ar merita - departe de ele stilul sec, ori plicticos (avantajele tinereţii, pesemne...) - o discuţie separată, după 100 de ani. Cum nu se poate face dintr-o dată, am rămas la prelegerea unui oaspete, l-am considera azi, Iorga, căruia istoria literară i-a rămas, se ştie, violon d'Ingres. Prelegerile sînt, de fapt, două, în aceeaşi şedinţă care deschide volumul. Una, despre istoria literaturii române la începutul secolului al XIX-lea, o continuare, de fapt, cum arată un trei roman înaintea subtitlului, Scriitori greci. Cu un adaus despre scriitorii bisericeşti. O istorie reconstituită din scrisori, între autori şi editori, bunăoară, anunţînd un tipic care se va păstra pînă tîrziu. Fragmente de bună seamă mai interesante, şi mai bine scrise, decît istoriile literare dificile, urmînd tiparul istoriei-istorie, pe care le avem de la Iorga. Însă nu despre ele aleg să vorbesc, ci despre cealaltă intervenţie a lui Iorga, tot la 9 iunie 1906, Contribuţii la istoria învăţământului în ţară şi în străinătate (1780-1830). O petite histoire, făcînd lumină, tot prin mijlocirea corespondenţei, din arhiva familiei Hagi Pop din Sibiu, în orînduirile complicate ale aducerii unor dascăli pentru copii, sau ale trimiterii lor la şcoli străine.
Într-o ţară, a sfîrşit-începutului de secol (XVIII-XIX), pe care am crede-o destul de barbară - n-aveam o literatură, n-aveam presă, teatru, şi alte desfătări ale spiritului, Iorga le face, gîndurilor de propăşire, mult înainte de revoluţie, o nesperată dreptate: "E mult mai mare de cum am putea crede numărul acelor fii de boieri, de boierinaşi, de negustori chiar, cari, în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea sau în cele dintâi decenii ale celui următor, culegeau învăţătura Apusului." Unii în ţară, aducînd cu greu dascăli străini, alţii la faţa locului. Se caută dascăli de franţuzeşte (pentru nu foarte tînărul Barbu Ştirbei), sau de glavir. Dacă primii primesc 200 de taleri pe an, plus casă şi masă, profesorii de muzică fac pînă-n 500 de taleri anual, în aceleaşi condiţii. Mănăstirea Ursulinelor, din Sibiu ajunge, în aceeaşi epocă, un pension de soi, unde învaţă fiica lui Constantin Varlaam, a lui Constantin Otetelişanu, nepoatele lui Pană Costescu, copilul baroanei de Montesquieu. Nume cu sonorităţi vagi, astăzi, dar care făceau pîrtie în vremea lor.
În străinătate, sînt Zamfirache al lui Hagi Constantin din Sibiu, la Viena. Copilul văduvei un medic, Efrosina dohtoroae, care deprinde meseria tătîne-su, în aceeaşi capitală. Un orfan susţinut de boierul Velara, în acelaşi loc, în acelaşi scop. Alţi cîţiva, Filipeşti, Vlădoieni, la Paris. O societate, la prima vedere, egalitară, în care mari boieri, negustori şi chiar oameni simpli fac aceleaşi eforturi, recunoscînd, ca niciodată, preţul cărţii. Cum se vede din adausul studiului lui Iorga, Comande de cărţi. Un agent austriac din anii '20, scriind că boierii noştri nu se pricep la cărţi şi nu dau bani pe ele este, spune Iorga, nedrept. Se citea, şi se comandau cărţi, într-o dorinţă de sincronizare avant la lettre. Despre lista lor, şi despre alte frumuseţi odihnite între paginile Memoriilor, altă dată.
