Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Act dotal de Constantin Ţoiu


(traducere din limba greacă)
Mitropolitul oraşului Coritza certifică autenticitatea semnăturii de pe verso a preotului paroh Traianos dată la 15 noiembrie 1907 (ss) indescifr. Traducere efectuată în limba română de Nicolae Vanghelatos pe data de 9 martie 1951 înregistrată la Notariatul de stat Buc. cu nr. 461.

Textul:

În numele Sfintei şi Nedespărţitei Treimi. Astăzi 15 noiembrie 1907 subsemnaţii comparând în faţa parohului satului Drenovo şi a subsemnaţilor martori au declarat următoarele:
Domnul IOANIS P. GRAZTANI, împreună cu soţia sa Ecaterina, domiciliaţi în Coritza, având o fiică de măritat cu numele IFIGENIA, o logodesc astăzi cu domnul TOMAS SOTIR ŢOGHIU, domiciliat în satul Drenovo, promiţându-i drept dotă 60 de napoleoni care îi vor fi număraţi cu o săptămână înainte de celebrarea căsătoriei. În afară de menţionata dotă, din care se vor confecţiona hainele de nuntă, îi mai dau totodată aşternuturi, plăpumi şi perine după obiceiul locului nostru. Domnul Tomas Sotir Ţoghiu acceptă înţelegerea de mai sus pe care o face valabilă prin semnătura-i proprie.
Căsătoria va avea loc peste două săptămâni, anul curent. Prin urmare, drept asigurare a ambelor părţi, s-a încheiat prezentul act în dublu exemplar, a fost citit în mod clar şi ascultat de toţi martorii prezenţi, a fost semnat de ambele părţi, de către martori şi de către mine, preotul paroh din Drenovo.
Drenovo, 15 noiembrie 1907. Semnatarii: (ss) Tomas Sotir Ţoghiu, Ioanis Graztani (ss) indescifr. Ifigenia Graztani, Nicolaus Evanghelie, Eftimie Polesa. O copie exactă a fost înregistrată în reg. de notariat al Sf. Mitropolii din Coritza sub nr. 4727 (ss) indescifrabil. Azi, 8 aprilie 1916, secretar Ioanis Vimalis.

Nunta a avut loc aşa dar după cei şapte ani de logodnă petrecuţi în urma actului din noiembrie 1907.
Aveam, aşa dar, abia patru ani împliniţi, când, împreună cu mama făcusem călătoria aceea aventuroasă până în oraşul ei în care se născuse, la neamurile încă în viaţă.
Că mă luase cu ea în voiaj, la o vârstă atât de fragedă, se explică prin faptul că eram un băieţel foarte răsfăţat şi foarte autoritar. Ţin minte că nu o lăsam pe maică-mea să plece de lângă mine nici un moment, nici un minut, cât eram treaz. De fiecare dată când pleca de lângă mine, trebuia să-mi spună unde se duce şi de ce lipseşte. Un soţ gelos ar fi fost nimic faţă de felul cum mă purtam eu... O ţineam strâns de mână şi când trebuia să se ducă în fundul curţii, după necesităţi.
Aşa încât, ar fi fost exclus să facă singură voiajul... Mai ţin minte că la Coriţa (care în greceşte înseamnă fetiţă) îi înjuram pe toţi româneşte strigându-le tot ce auzisem eu în Bărăgan, şi pe toţi voiam să-i duc să se tundă la nea Lică-frizeru'...
Devenisem eroul oraşului. Babele locale, în timp ce eu le luam la înjurături că nu pricepeau ce le vorbesc, se închinau de zor speriate zicându-mi diavolul de român!
Dunărea o trecusem cu barca pe la T. Severin. N-am uitat nici până azi traversarea, cu peripeţii (aveam să ne suim în tren la Belgrad), frica mamei care mă strângea în braţe, supărarea ei că barcagiul, un sârb ştiind puţin româneşte şi care îi spusese la un moment dat muiere! făcând-o să plângă, - plângea repede.
Îi spusese şi tatei, la întoarcere, cum o ofensase sârbul, iar tatăl meu, Toma, avea să râdă mult timp pe chestia asta, - Ifigenia lui abea învăţase româneşte; nu ştia că la ţară aşa i se spune femeii, fără urmă de jignire.
Cred că e fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult, din lume.