Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Artistul si orasul


Un număr tematic dă mai multă bătaie de cap decît unul obisnuit. Si cu toate acestea, cu sau fără stimulentul aniversar, echipele redactionale îsi asumă dificultătile, si asa se face că apar destule numere-dosar, pe care cititorul sufocat de hîrtii nu se îndură să le arunce după lectură fiindcă îi pot fi necesare odată (să nu ne amăgim: majoritatea cumpărătorilor de reviste literare sînt azi "oameni de specialitate": scriitori, editori, profesori de literatură...)* RAMURI nr.9 e un asemenea număr tematic, dedicat în întregime lui I.D. Sîrbu, la aniversarea a 80 de ani de la nastere si comemorarea unui deceniu de la moarte. Unui subiect despre care s-a scris foarte mult în ultimii ani, revista craioveană reuseste să-i adauge perspective inedite, mai ales în ceea ce priveste relatia "măgarului" Gary cu orasul "exilului" său, "Isarlîcul cosmarurilor" de un sfert de veac. Dacă scriitorii din alte orase, care au rubrici permanente în Ramuri (G. Dimisianu, Adrian Popescu, N. Prelipceanu, Dan Cristea), se opresc în textele lor la destinul nefericit si revelatia tîrzie a operei lui I.D.Sîrbu, fără să atingă subiectul lezant pentru patriotismul local, craiovenii sînt - normal - interesati în mod special de imaginea urbei lor în postumele "sîrbesti" despre care au puncte de vedere diferite, opuse chiar. Încă din editorialul Artistul si orasul, Gabriel Chifu, amintind de manifestările omagiale initiate în acest an de municipalitate si institutiile de cultură, se întreabă: "Gestul recuperator are între motivatiile sale (chiar dacă este nemărturisită explicit, chiar dacă este exprimată în surdină) si pe aceea de usoară vinovătie a comunitătii fată de insul exceptional pe care, cîtă vreme acesta a trăit, nu a stiut să-l aprecieze la adevărata sa statură intelectuală, impresionantă? Poate." Iar foarte avizata autoare a cărtii Ion D. Sîrbu despre sine si despre lume, apărută la "Scrisul românesc", Lelia Nicolescu, atrage atentia asupra erorii de a identifica total Craiova cu "turcitul Isarlîc" din Adio Europa: "Se ignoră nu doar faptul că Ion D. Sîrbu a arătat, nu o dată, că stie cît datorează urbei, dar mai ales se uită că, dincolo de un plus de pitoresc... oltenesc, lumea turcită era de găsit în epocă si la Cluj, ori Bucuresti, ba chiar si la Moscova. Isarlîkul este un univers tot atît de fictiv ca orice univers literar - un model esentializat al unei lumi aberante." În greseala aceasta pare a cădea Ion Militaru, care crede că imaginea nedreaptă a Craiovei, ca un loc al degradării si descompunerii morale, din romanul postum al lui I.D. Sîrbu, se datorează firii excesive a scriitorului - un om al resentimentului născut din "Deceptie fată de redusul ecou al pieselor sale de teatru, deceptie fată de firava recunoastere a personalitătii sale, deceptie fată de rezultatele dezastruoase ale unui tip de istorie în care el investise tot capitalul său de utopie s.a.m.d.s...t Sîrbu si-a inventat obiectul resentimentului pentru ca apoi să-l îmbrace în tinuta de gală a logicii si a îndreptătirii. Ce-i era la îndemînă acestui resentimentar? Imediatetea sa, adică un oras prăpădit, cu locuitori pe măsură, o istorie peste tot la fel dar numai în Isarlîk văzută, simtită si trăită - toate acestea într-o alchimie ale cărei ingrediente, bine dozate, au dat aparenta unei justeti si a unui adevăr." De o cu totul altă părere e Alexandru Dincă, un functionar din fosta conducere a Nationalului craiovean, care i-a fost coleg si amic secretarului literar: "Ce pot afirma cu certitudine si în deplină cunostintă de cauză este că pentru Gary, Craiova nu a însemnat ăexilulă asa cum mai sustin unele persoane. Din contră, a însemnat matca prin care s-a eliberat de complexul ratării ce-l marcase după anii de detentie propulsîndu-l acolo unde îi era locul, în constelatia făuritorilor de cultură a acestui neam. Si dacă nu s-a îndreptat spre alte centre culturale sau spre Bucuresti s-a datorat faptului că aici la Craiova s-a simtit bine." * Îl contrazice, în interviul imaginar alcătuit de Florea Miu cu citate din volume, însusi Gary: ăDe circa 22 de ani, exilat în Craiova, trăiesc melcoid într-o tot mai accentuată însingurare. Alcoolul a fost liantul meu cu lumea, cînd beam puteam să iubesc oamenii, să comunic, să fiu vesel, inteligent, stupid, generos. Om ca toti oamenii. M-au părăsit, pe rînd, tutunul (fumam cîte patru pachete pe zi), vodca (vinul si berea nu mă satisfăceau), "pohta" după femei. Începusem să folosesc tot mai des cuvîntul ridicol sau bufon, referindu-mă la tipul formei mele de cultură, inteligentă si destin. Am trăit în tinerete numai în internate, cazărmi, cămine si puscării. Apoi au urmat lagărul, mina, Craiova (ca domiciliu fortat)." Iar într-o interventie la Colocviul Ramuri din 1985, reprodusă acum, vorbind despre Rebreanu la centenar, I.D.Sîrbu spunea: ăNu a fost fericit deloc la Craiova, nici el si nici directorul său, Emil Gîrleanu. Conform regulilor locului "au fost mîncati de vii", trebuind să plece, să fugă. Blaga se definea ca ardelean, spunînd: "A fi ardelean înseamnă a duce un gînd pînă la capăt!" Îmi place enorm această definitie mai ales acum, după ce am rezistat timp de 20 de ani în "acidul sulfuric" al Craioveiă. Cum bibliografia reconsiderării operei si personalitătii lui I.D.Sîrbu creste cu fiecare an (pe lîngă amintita carte a Leliei Nicolescu, anul acesta a apărut si un studiu critic al operei postume, Un aisberg deasupra mării, semnat de Ioan Lascu), acest număr al revistei "Ramuri" e indispensabil viitorilor exegeti.


Durerile si viitorul consumatorului de istorie


În tableta sa din ROMÂNIA LIBERă, Istoria - între minciună si frivolitate, Romulus Rusan rupe si el o lance în turnirul pornit împotriva manualului de istorie pentru clasa a XII-a apărut la Editura Sigma. Autorii acestui manual au fost învinovătiti de lipsă de patriotism, de conspiratie antiromânească etc. S-a cerut (Sergiu Nicolaescu, în Parlament) arderea în piata publică a manualului, tragerea la răspundere a autorilor (o emisiune tv, la un post comercial). Coordonatorul aceluiasi manual a fost acuzat că e plătit de unguri (acelasi post tv). Romulus Rusan scrie, la rîndul său: "Mi-au repugnat îndemnurile la arderea lui în stradă sau etichetarea autorilor drept trădători, dar n-am putut să nu mă întristez de acel dogmatism pe dos al coordonatorilor, si în egală măsură al programatorilor, care avînd în fată o generatie virgină, cu mintea disponibilă - au pierdut sansa comunicării adevărurilor esentiale si au confundat istoria tragică si de-atîtea ori însîngerată cu un frivol joc de societate. Ca să devină istorie, trecutul trebuie privit cu gravitate, scuturat de poncife, explicat cu durere. Altfel, el rămîne pradă saltimbancilor politici, care stiu mai bine decît oricine cum să-l folosească." Cronicarul, care a citit si el manualul în discutie, nu crede că autorii săi confundă istoria cu un joc de societate frivol (fiindcă nu orice joc de societate e obligatoriu frivol), ci încearcă să cîstige atentia unui cititor cu mintea disponibilă care are de ales între manual si filmele de la televizor sau alte forme de divertisment. Autorii manualului propun acestui cititor o idee care să-l ajute în eventualitatea că "saltimbancii politici" despre care scrie Romulus Rusan ar încerca să-l manevreze cu ajutorul istoriei. Aceea că trecutul e unul singur, dar istoriile sînt mai multe. În privinta afirmatiei că "trecutul trebuie explicat cu durere", Cronicarul are unele îndoieli. El, trecutul, se cade asumat cu onestitate si cu o senin-riguroasă consultare a surselor. Istoricul modern nu e un rapsod al durerilor neamului său, ci o persoană care stie că, în timp ce scrie o istorie, e concurată de diferite persoane care fac acelasi lucru. Or tot ceea ce poate face istoricul onest, pentru a-si vaccina cititorii cu minte disponibilă împotriva istoriilor tendentioase sau de-a dreptul mincinoase, de azi sau de ieri, e să-i pună în gardă asupra acestui fapt, că istoria nu e o oglindă a trecutului, ci o interpretare a sa, pornind de la sursele de tot felul de care dispune istoricul. Acest hulit de multe voci manual răspunde într-un fel si întrebării ce faci atunci cînd istoria devine joc de societate. Cum reactionezi cînd cineva atacă istoria pe care o stii în numele istoriei pe care o stie? Nu e mai cîstigat cel care poate spune în cunostintă de cauză, cu seninătate, că istoricii se duelează asupra unui anumit moment dat din trecut sau că oamenii politici încearcă să speculeze asupra trecutului pentru a-si trage spuza pe turta lor, decît cel care e adeptul unei istorii rapsodice a durerii? Patriotismul istoricului care face manualele e cu atît mai substantial cu cît îi ajută cititorului său să facă distinctie între onestitatea si tendentiozitatea istoricului. * Există si o istorie imediată, aceea a ultimilor ani, o istorie intens disputată politic, în care protagonistii se bizuie pe capacitatea lor de a scrie sau mai ales de a rescrie această istorie prin documente de partid si prin analize discutabile istoric, dar foarte productive politic. Partidele parlamentare, vezi recentul caz al PDSR, scriu istoria care le convine si o oferă alegătorilor. Cum se poate descurca în noianul de mesaje istorico-politice alegătorul căruia nu i se oferă o minimă întelegere a faptului că istoria nu mîngîie dureri imediate si nici nu se lasă cumpărată de mîngîierile politicienilor? Nu cumva prin vaccinarea împotriva mesajelor patetice si prin deschiderea spre o acceptare realistă a zilei de mîine?