Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Costache Olăreanu par lui-même

Revista CALENDE face un lucru foarte bun acordînd, poate din mîndrie locală argesană, o atentie specială scriitorilor cu destine si opere oarecum înrudite cărora Dan Culcer le-a zis, în urmă cu ani, Scoala de la Tîrgoviste. Eticheta s-a lipit atît de tare încît a început să-i irite pe prietenii de o viată deveniti personalităti literare, dar, vor nu vor, numele lor vor curge mereu alăturate, din reflex, fiindcă asa au intrat în cursuri universitare si manuale scolare. Mersul acesta "cu scoala" prin istoria literaturii române contemporane are mai mult ratiuni didactice, de vreme ce deosebirile dintre magistri sînt cel putin tot atît de mari cît asemănările. * După ce a alcătuit un număr dedicat grupării, revista de la Pitesti, condusă de Dumitru Augustin Doman, a conceput cea mai recentă aparitie a sa (4 - 5) ca un număr monografic Costache Olăreanu, ce ar trebui avut în vedere de colaboratorii lui Mircea Zaciu la Dictionar, pentru informatia biobliografică de la sursă. Prezentîndu-si cu surîs subtire, sub titlul Ani, evenimente, operă, C.V.-ul (asemănător ca ton cu acela al lui Mircea Horia Simionescu, pus în deschiderea volumului de Povestiri galante din BPT), Costache Olăreanu pare multumit că nu mai e nevoit să-si mistifice autobiografia ca pe vremea comunismului, din care a "scăpat viu dar nu nevătămat". Căci "dosarul" lui nu era bun. Tatăl, avocat, a fost unul dintre fruntasii tărănisti ai judetului Fălciu, apoi prim procuror al Parchetului Dîmbovita, secretar general al judetenei PNT la Husi, arestat de două ori, în 1947, cînd refuză să dea declaratii împotriva lui Maniu, la procesul acestuia, si în 1952, cînd e trimis la Canal. * Mutarea familiei de la Husi la Tîrgoviste, unde locuieste între 1939-1945, este unul dintre evenimentele hotărîtoare în destinul viitorului scriitor. Într-un interviu din acelasi număr, luat de Stefan Ion Ghilimescu, Costache Olăreanu spune: "ăNoroculă meu a constat în întâlnirea, foarte devreme, pe la 10-12 ani, cu Radu Petrescu si cu M.H. Simionescu. Nu stiu care mi-ar fi fost destinul dacă nu-i întîlneam pe ei. Poate, dar asta e doar o simplă supozitie, dacă nu ne-am fi mutat în 1939 la Târgoviste si ne-am fi continuat traiul la Husi, datorită educatiei primite si, mai ales, bibliotecii tatălui, as fi ajuns jurist sau filosof. Sau si una si alta, asa cum a fost si părintele meu." Cu cei doi prieteni s-a jucat, mai întîi, ca toti băietii, de-a războiul, apoi, la începutul adolescentei, au trecut la "jocul secund", prin scrierea de versuri si scoaterea de reviste-manuscris, într-un singur exemplar. După arestarea tatălui, tînărul de 19 ani se înscrie, cu sprijinul lui Mihail Ralea, vechi prieten de familie, la Facultatea de Pedagogie-Psihologie din Bucuresti si din acest an 1948 datează prietenia cu alti doi "tîrgovisteni" literari de mai tîrziu, Petru Cretia si Tudor Topa. Vigilenta revolutionară a "cadrelor" îl dibuie însă,si nici subterfugiul de a se muta în anul IV la Universitatea din Cluj nu-l scapă de exmatriculare. De aici încolo, evenimentele ne sînt cunoscute din operă, dar însirate asa, cronologic, ni se relevă motive care se repetă, ca într-o bucată muzicală, în destinul Ucenicului la clasici. Astfel, perioadei '54-'56, cînd tînărul Costache e nevoit să-si cîstige existenta ca ajutor de caloriferist la o scoală profesională, îi răspunde, 28 de ani mai tîrziu, perioada în care, în urma înscenării cu "meditatia transcendentală" Institutul de Cercetări Pedagogice si Psihologice la care lucra e desfiintat, iar scriitorul, deja cu patru cărti publicate si premiat al Uniunii, e repartizat ca muncitor necalificat în sectia de prelucrări la rece, compartimentul "găuritori", de la Uzinele "Timpuri noi". (E fascinant de văzut cum, prin însirarea succintă a unor date si evenimente din sase decenii, apare "desenul din covor" ă figurile destinului unui om.) * Numărul e întregit cu texte antologate din cărtile lui Costache Olăreanu si cu exegeze semnate de Gh. Crăciun, Nicolae Oprea, Dumitru Augustin Doman si cu un foarte exact portret făcut din tuse scurte (si numerotate) protagonistului de către Mircea Horia Simionescu, sub titlul Lucrurile care ne leagă. Iată cîteva: "Sistematica aproape didactică nu-i secătuieste verva, gustul sau schema povestirii orale, din care, încă o dată rafinat, se-alege scrisul.(24) Baroc ca preclasicii, folosind gluma în cheia lor, niciodată vulgar.(25) Sofist, da. (26) Fără nici cea mai subtire înclinatie pentru morbid, extravagante, plăsmuiri destructurate, aleatoriu, calambur, happening.(27) Solar. (28) Soliditatea morală, sensibilitatea trăirilor până la detaliu, nepriceperea organică de-a disimula, de-a pune la cale farse, îl redau în lumina albastră a unei voiosii cordiale, sugerând interlocutorului că are de a face cu o personalitate lesne abordabilă, cu un bonom. (29) Modul său special, rezolut, de a fi incoruptibil (30)".

De la procuror la cantautor

Procurorul general al României, Mircea Criste, a declarat după scandalul procurorilor de la Craiova că "avem o Justitie asa cum este si societatea". Luîndu-se, poate, după cei care afirmă că avem un Parlament cum este si societatea, procurorul general ignoră că procurorii nu sînt alesi, ci selectionati. În ADEVăRUL, un cursiv de Lelia Munteanu îi adresează cîteva întrebări, direct sau indirect, procurorului general care pare a uita că rostul unei elite, cum ar trebui să fie corpul procurorilor din România, e de a fi ceva mai în fata societătii. "Procurorul general al României se preface a nu băga în seamă ceea ce, scîrbită, o tară întreagă a observat: procurorii Ciontu si Serbănescu s-au năpustit, cu mintea aburită de alcool, nu asupra unor profesioniste de cabaret, plătite să-si "distreze" clientii, ci au siluit chiar imaginea Justitiei, cea legată la ochi si cu balanta dreptătii în mînă. Nu, domnule Mircea Criste, subordonatii domniei-voastre nu se pot pierde în anonimatul societătii. Asemenea celorlalti magistrati, printre care vă prenumărati, ei nu sînt oameni de rînd." Mai către sfîrsitul articolului autoarea îi adresează o invitatie procurorului general: "Mai priviti o dată fotografiile (cele apărute în presă. N. cronicar). Veti vedea, domnule procuror general, că aspectul cel mai socant e că oamenii dumneavoastră, care vineri dimineată si-au dat demisia pentru că n-au avut încotro (...) au un fel în care pozează o sigurantă de sine, o obrăznicie de te trec fiorii: li se cuvine orice si n-au a se feri sau a da socoteală cuiva. În sclipirea din ochii celor pusi să apere legea era un nesfîrsit dispret fată de lege. Pozînd la sînul fetei de cabaret, privirile procurorului Ciontu aveau un singur mesaj: ăVă fac pe toti!ă. Admitînd că interpretarea Leliei Munteanu e exagerată si că în ochii celor doi procurori nu se putea citi decît că erau beti pînă la despărtirea de discernămîntul necesar unei persoane publice, într-un loc public, tot rămîne o întrebare. Cum e posibil ca doi procurori să-si bea în asemenea hal mintile, încît să se dea în spectacol, fără măsură într-un local public? Procurorul general Mircea Criste ar trebui să accepte, înainte de a face generalizări cu aer aprobator fată de spectacolul de pierdere totală a frînelor oferit de cei doi subordonati ai săi, că societatea nu-si bea mintile si nici nu se lasă filmată ca actrită de filme sexy, asa cum au făcut-o cei doi. * La începutul săptămînii trecute, toată presa centrală a consemnat, pe prima pagină, accidentul auto al cărui protagonist a fost cîntăretul de muzică folk Vali Sterian. Cu o alcoolemie determinată cu probe de 1,4 la mie, Sterian se consideră nevinovat, potrivit ziarului NATIONAL, de un accident în care, e adevărat, el n-a făcut decît să lovească un autobuz. Dar autobuzul cu pricina, ca să-l ferească pe cantautor, a lovit mai multe masini, ucigînd si doi oameni. Soferul autobuzului nu stia că masina pe care a încercat s-o ferească era condusă de Vali Sterian, dar pentru cel din urmă, beat pur si simplu, măcar faptul că a scăpat cu viată, fiindcă soferul autobuzului a tras de volan, împingîn-
du-si astfel masinăria spre unii care n-aveau nici o legătură cu betia cîntăretului, tot ar fi trebuit să-l facă să nu declare că nu are nici o vină. Ca si procurorii de la Craiova, Vali Sterian pare a nu întelege că betia e o afacere personală, nu o circumstantă atenuantă. În afirmatia sa, că nu e vinovat de ceea ce a făcut soferul autobuzului, Vali Sterian are dreptate. Reactia sa e însă a unui anonim oarecare implicat într-un accident tragic. Un anonim care vrea să-si scape pielea. Or, nu poti fi un anonim oarecare atunci cînd esti cel care esti, fie că te numesti procuror, fie că esti un star al muzicii cu mesaj etic. Ca fapt în sine, Vali Sterian poate declara că e nevinovat fată de efectele accidentului pe care l-a provocat. El s-a lovit de un autobuz si atît. Autobuzul a făcut restul. Dar măcar din respect fată de personalitatea sa publică, Vali Sterian ar fi trebuit să accepte că a fost cauza accidentului provocat de cel care nu l-a făcut pilaf, ci a tras de volan omorîndu-i pe altii.