Petru Vladimir Pătulescu,
Sinceritatea privirii,
Editura Bucureşti, Editura Paideia,
2011, 202 p.

E o meschină satisfacţie ca, recenzînd o carte, să-l striveşti pe autor sub represalii critice. E ca o răbufnire care, chiar sprijinită pe motive serioase, îşi stinge repede elanul: după un timp plăcerea masacrului dispare, în locul ei rămînînd gustul unei cruzimi efemere.

Şi dacă adăugăm frustrarea autorului, acel imbold ostil care ţi-l va pune în rîndul duşmanilor literari, atunci rostul unor ghionturi maliţioase e neavenit. Mai mult, cum intuiesc că Petru Pătulescu nu face parte din genus irritabile vatum, din acea încrengătură a naturilor lirice predispuse la ură reactivă, serenitatea în judecată e preferabilă sadismului polemic. De aceea, să ne apropiem de volumul lui cu ochi curioşi, de martori asistînd la un caz extravagant, de acromegalie verbală.
Volumul e o antologie de meditaţii şi însemnări de lectură, acoperindu-i ultimii trei ani de dospire a minţii, interval ce s-a scurs de la ultima carte publicată, Din spatele pleoapelor (2008). Sunt fragmente de întindere mică, majoritatea nedepăşind o pagină, cu bătaie apăsat autoreferenţ ială: autorul scrie pentu sine reflecţii inspirate de o amintire, de o împrejurare recentă sau de citirea unei cărţi. Cu o înclinaţie vădită spre unghiul solipsist de degustare a vieţii (graţie căruia subiectul nu găseşte alt refugiu decît propriul eu, acel eu pe care Malraux îl numea „palat al tăcerii în care fiecare intră singur“), Petru Pătulescu e un spirit resemnat, trăgînd după sine crucea neîmplinirilor de destin.
Singura cale de a rezista în faţa acestor eşecuri e digerarea lor retrospectivă: autorul se consideră un neîmplinit în viaţă, în iubire şi creaţie, de unde şi usturătoarea presimţire că între vocaţia pe care a simţit-o crescîndu-i sub piele şi mediul în care a trăit nu s-a putut lega o afinitate. De aici tonul nostalgic după un trecut ce promitea mai mult, şi tot de aici aşteptarea unei surprize dinspre viitorul pe care îl speră. În genere, umoarea autorului e de calm recules ca după o cursă obositoare, doar pe alocuri timbrul căpătînd un ton sfîrşit, de lamentaţie la catafalc (catafalcul propriei fiinţe în declin). Singura dată cînd iese din tenta elegiacă e cînd îşi enumeră calităţile pe care şi le consideră evidente: cunoaşterea, onestitatea şi autoexigenţa. (p. 14) Pe aceste note personale cititorul trebuie să le caute cu răbdare, ca pe nişte indicii preţioase ascunse într-o luxurianţă de bucle retorice, fiindcă Pătulescu este un autor draconic de evaziv, amănuntele biografice repugnîndu-i pînă la a le omite cu totul. De aceea, ţi-e cu neputinţă să-ţi faci o imagine clară despre suferinţele prin care a trecut: iubita pierdută e atît de aluziv descrisă că rămîne o himeră fără chip, la fel cum creaţia al cărei eşec îl deplînge e o umbră despre care nu poţi spune mare lucru, cum şi viaţa anodină pe care a respirat-o rămîne prinsă în aburi enigmatici. Numai că pudoarea de a zugrăvi persoane vii, ocolind încondeierea lor cu sare şi piper, are efectul unei ştergeri cu buretele a tot ce e pestriţ, voluptuos şi ilicit în viaţă, de aceea efectul pe care îl lasă scrisul lui Pătulescu e de eseistică albinoasă, fără pigment de atracţie psihologică. Totul pluteşte într-o plasă de termeni generali, care îl preschimbă pe mînuitorul lor într-un spectru fără identitate biografică. Cartea pare fi scrisă de un om care şi-a pus în minte să elimine prafurile de simandiciu personal din propriile amintiri, sub privirea cititorului desfăşurîndu-se un alai de consideraţii din care subiectul a fost extirpat.
Şi totuşi, dincolo de smalţul ceremonios al vorbelor se simte o fibră lirică mînată de un impuls centripet, asta însemnînd că spiritul autorului se înşurubează în sine însuşi, fără nici o preocupare pentru efectul pe care îl poate avea asupra lumii. E un claustru de spirit în pielea acestui om, o carantină la care sufletul se supune din nevoia de a-şi digera amărăciunile, numai că în afară nu răzbate decît o cavalcadă de expresii fastuoase, care irită prin redundanţa lor emfatică. Deşi n-are accente patetice sau exaltate, Petru Pătulescu este un incurabil adept al enumerărilor interminabile, eroarea autorului fiind de a crede că, înşirînd adjective mustoase, scrisul său devine mai expresiv, cînd de fapt provoacă saţietate prin exces de sinonime. Vorbind de pildă de efectul pe care trebuie să-l aibă un text, Pătulescu scrie: „Textul, aşadar, ca transă provocată, ca înlănţuire simulată, ca demers mintal indus, coerent şi articulat, gratuit sau nu, ca efort interiorizat şi incert compus din secvenţe multiple, etajate, sincrone şi atipice.“ (p. 53). Iată maniera de a scrie a lui Vlad Pătulescu: excrescenţă morfologică prin enumerare în exces, rezultatul fiind un polimer verbal, alcătuit din catene care sunt alăturate prin simplă juxtapunere, fără să se lege sub coerciţia unei direcţii de gînd. E o revărsare a masei verbale cu formarea unor prelungiri retorice care te duc cu gîndul la acromegalie (extremităţi mari). Vrînd să surprindă cît mai multe nuanţe, Vladimir Pătulescu înghesuie cuvintele într-o litanie doctă, de curgere anevoioasă, care îl împinge la exasperare pe cititor. Mai mult, autorul face aici teoria unui stil pe care nu ajunge nicicînd să-l practice, rămînînd mereu în preambulul a ce promite să facă. „Scrisul la care visez şi pe care vreau să cred că îl fac nu mai lasă lectorul aşa cum l-a găsit. O cută întrebătoare pe frunte, un neînţeles trecut prin cuvînt în lumină, o formulă nouă, o idee invoaltă, un urlet unic sau un zîmbet plin şi neaşteptat, un zvîcnet cald sub tîmplă, o bucurie tandră şi voit întrebătoare ca şi cînd, metabolic, lumea interioară s-a clarificat sau tocmai se clarifică măcar cu o centimă purtătoare de sens. Lectura ca un schimb acut şi irepresibil de alertă, de emoţie, de înţeles.“ (p. 53)
Din păcate, scrisul lui Pătulescu îl lasă pe cititor cum l-a găsit, cel mult mai obosit în cazul în care are răbdarea de a parcurge volumul. Acolo unde există enumerări, acolo nu poate fi alertă, ci doar cortegiu flasc de sintagme banale („bucurie tandră“, „zvîcnet cald“ etc.), uimitoare fiind neputinţa autorului de a anticipa impresia pe care o lasă. E un fel de ecranare afectivă care îi dă iluzia că scrie încordat şi fluent, cînd tocmai aceste două condiţii lipsesc din paginile de faţă: tensiunea şi curgerea dată de o cadenţă normală.
Cum poate atunci autorul să iasă din cortegiul redundanţelor? Mai întîi renunţînd la acele conjuncţii coordonatoare („şi“ ori „sau“) de care face abuz în toată cartea. Nu e frază în care apariţia lor agasantă să nu dea naştere unor reiterări dizgraţioase, la a căror vedere cititorul intră în parapon. Efectul e de îndesare a unor cuvinte care, prea multe fiind, nasc monotonie prin extenuarea atenţiei. Cu timpul oboseşti să mai urmăreşti catenele polimerului şi dai să sari la următoarea frază, pentru ca acolo ritualul redundanţei prin „şi“ ori „sau“ să te întîmpine intact. Din acest motiv, ce izbeşte e disproporţia dintre carcasa semantică a cuvintelor şi firul lor logic. Sunt prea multe vorbe pentru prea puţine sensuri, iar cauza stă în ticul verbal al conjuncţiilor de coordonare. Literele se leagă ca un sînge a cărui densitate ameninţă să blocheze curgerea, de aceea gîndirea autorului nu înaintează, ci stă pe loc, rotindu-se în jurul unor expresii sinonimice. Spune acelaşi lucru de cîteva ori, dar ce spune nu sunt idei, ci dispoziţii sufleteşti, ca şi cum natura lui lirică îl împiedică să facă pasul spre exprimarea precisă. O efuziune de generalităţi emfatice, un fel de incantaţie care probabil are un efect de liniştire asupra scriitorului, în timp ce lectorul e iritat.
În fine, condiţia echivocului e abstragerea de la detalii concrete: Pătulescu nu dă amănunte, ci pluteşte în aerul vag al tropilor generali, urmarea fiind o suită de digeste comune, conţinînd meditaţii plate. Cititorul rămîne indiferent la sunetul lor, şi asta fiindcă Pătulescu e un eseist a cărui sensibilitate îi depăşeşte putinţa de exprimare, sentimentul luînd-o înaintea cuvintelor şi făcîndu-le specioase: dîre de vocabule umflate.
Oricum, Petru Pătulescu e un intelectual imun la sugestii, formula sa interioară de creaţie rezistînd la orice somaţie critică, motiv pentru care rîndurile de faţă nu vor avea nici influenţă asupra viitoarei sale cărţi.