Cei 8 odioşi
(The Hateful Eight, 2015)
Regia: Quentin Tarantino; Scenariul:
Quentin Tarantino; Cu: Walton
Goggins, Tim Roth, Samuel L. Jackson,
Michael Madsen, Kurt Russell,
Jennifer Jason Leigh; Genul
filmului:Western; Durata: 182 minute;
Premiera în România: 15.01.2016;
Produs de: The Weinstein Company;
Distribuit în România de: Forum
Film România.
Al optulea film al lui
Tarantino aduce în scenă,
coincidenţă sau nu, opt
personaje remarcabile,
opt ”odioşi”, ”ticăloşi
fără glorie”, personaje
care posedă vaganţa,
grimasa şi palpitul pulp-ului.
Câţiva ani după războiul civil,
cu amintirea vie a unui carismatic
Abe Lincoln, într-un peisaj iernatic
din Wyoming al unei Americi aflate
într-o pynchoniană entropie are loc
o întâlnire inedită între doi vânători
de recompense. Cine a citit Istoria
universală a infamiei a lui Jorge Luis
Borges îşi aminteşte legendele urbane
la confiniile cu universul pigmentat
de sânge şi praf de puşcă al westernurilor
spaghetti care scot la iveală bandiţi
pitoreşti, pistolari legendari şi escroci
exotici. Toate personajele lui Tarantino,
căci el semnează şi scenariul, poartă
marca indelebilă a unui idiom memorabil
căruia Sergio Leone şi Sergio Corbucci
i-au stabilit reperele. Pentru că ticăloşii
lui Tarantino începând cu Mr.Orange
şi Mr. Blonde din Reservoir Dogs sunt
personalităţi accentuate, care-şi
manifestă o optică particulară fie
printr-o filozofie proprie, fie printrun
limbaj memorabil, dar într-o ordine
a livrescului. Tarantino are în sânge
romanul de aventuri foiletonizat în
acest film de aproape trei ore care
se întinde pe şase capitole grupate
în două părţi, una lentă şi una rapidă.
Să vedem personajele! John ”The
Hangman” Ruth (Kurt Russell) poartă
în nume întreaga reputaţie, fiind
singurul vânător de recompense care
preferă să-şi vadă captura zbătânduse
în ştreang. Maiorul Marquis Warren
(Samuel L. Jackson) îşi preferă captura
rece şi ţeapănă de împuşcată ce e.
Drumurile celor doi se intersectează
din nou, penultima oară cu ocazia
unei fripturi, însă în împrejurarea
delictă a unei capturi importante
pe care o deţine John, şi anume
reputata întru ticăloşii, spurcata la
gură, Daisy Domergue (Jennifer Jason
Leigh). În diligenţă se desfăşoară un
dialog copios, punctat de loviturile
pe care le încasează bărbăteşte pentru
limba ascuţită Daisy. Chris Mannix
(Walton Goggins) se adaugă trio-ului
cu o culoare în plus. Tarantino canalizează
întotdeauna dialogul către
un centru de greutate, către un obiect
fetiş, totemic, cum este valiza din
Pulp Fiction, sabia din Kill Bill, pantoful
din Inglorious Basterds, în cazul de
faţă scrisoarea aflată în posesia
maiorului, scrisoare adresată lui de
către Abraham Lincoln însuşi şi care
se dovedeşte o făcătură. Umorul
negru, ironiile crude curg, reflectate
în chipurile aspre, în privirile cu sticliri
de cuţit sau viclenii de şacal sau de
măsluitor de cărţi. Drumul către Red
Rock unde trebuie să aibă loc execuţia
trece pe la hanul lui Maggie unde
spre surpriza călătorilor aceasta
lipseşte. În locul ei se află însă o serie
de oaspeţi inediţi, Mexicanul Bob
(Denis Ménochet), pretins om de
încredere al vestitei Maggie, Oswaldo
Mobray (Tim Roth) pretins călău
oficial, Joe Gage (Michael Madsen)
pretins fermier, sudistul Sanford
Smithers (Bruce Dern), pretins general.
A treia dimensiune a filmelor lui
Tarantino se declanşează aici în toată
splendoarea ei, violenţa se află la ea
acasă printre aceşti oameni ai frontierei.
Însă indiferent cât de brutale
sunt filmele lui Tarantino, există
un imens ludic care diluează această
violenţă. În absenţa dialogurilor
scânteietoare, a replicilor ironice, a
gesticulaţiei teatrale, filmele lui
Tarantino ar intra în repertoriul
indistinct al filmelor de categorie
B. În micul han al lui Maggie avem
o situaţie de tip Agatha Christie,
mutatis mutandis. Criminalul poate
fi oricine, de la cel care otrăveşte
cafeaua la cel care-şi face veacul în
fotoliul pătat de sânge. Totul devine
spectaculos şi periculos, şi cu atât
mai teatral, cu cât jocul de-a Sherlock
Holmes se desfăşoară într-un mediu
de pistolari sarcastici. O doză de
teatralitate există în mai toate filmele
lui Tarantino, în farsa istorică Inglorious
Basterds ea atinge cotele unui duel
lingvistic de excepţie. La Tarantino
duelurile între vânători de recompense,
desperados solitari, mafioţi versatili,
nazişti impenitenţi, membri ai
unor trupe de commando, sadici
proprietari sudişti, aboliţionişti
vindicativi etc. sunt prefaţate de
aceste dueluri verbale. Tema sensibilă
a aboliţionismului se strecoară în
dialoguri, şi dincolo de ironii, Tarantino
recuperează un fond real de violenţă,
pe care-l reinvesteşte în povestea
din Far-West. În plus, o parte dintre
cei opt odioşi chiar trebuie să-şi joace
rolurile, punând în scenă ficţiunile
identitare sub care se ascund membrii
unei bade. Într-un anume fel, scenele
de violenţă sunt mai puţin spectaculoase
decât istoria fictivă sau nu pe care io
relatează maiorul Marquis ”generalului”
Smithers despre abuzurile
care au precedat execuţia fiului său.
Acest prestidigitator magnific, un fin
manipulator de registre şi un tehnician
abil care este Tarantino practică jocul
dublu al istoriei care se rostogoleşte
în farsă, în Grand Guignol, în estetismul
imanent al aventurii cuvintelor
sau al tăcerilor precum în Il Grande
Silenzio (1968) al lui Corbucci. Utilizarea
formatului extralarg de 70 mm
abandonat din anii ’70, partiţionarea
foiletonistică în episoade şi coloana
sonoră semnată de veteranul
Ennio Moricone, un compozitor fetiş,
semnalizează că Tarantino se raportează
la istoria unui gen cinematografic,
îi utilizează convenţiile, îi
recompune măcar în parte atmosfera.
Nostalgia este dimensiunea secretă
a filmelor sale, pe care violenţa
supralicitată burlesc o ecranează
uneori; dar pe care limbajul o repune
în circulaţie. Dincolo de filmările
panoramice pe care filmul de 70 mm
le face posibile, intersectând imaginea
unui Crist de lemn acoperit de ză-
padă, Tarantino alege spaţiile închise,
o diligenţă, o cameră spaţioasă, în
care fiecare personaj îşi ocupă teritoriul
său, supraveghindu-şi însă
scrupulos potenţialul inamic. Întregul
univers tarantinian se reduce
în cele din urmă la cuvinte, ceea ce
se spune prevalează întotodeauna
asupra a ceea ce se vede, personajul
este o poveste peste care s-a suprapus
o imagine aşa cum eroii benzilor
desenate respiră prin bulele flotante
care le conţin cuvintele. Cei opt odioşi
nu este mai puţin un fragment remarcabil
din odiseea unui Far West
al cărui imaginar hrănitor alimentează
noi şi noi ficţiuni.
