Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Abăza dezlănţuit de Cosmin Ciotloş

O.Nimigean, Mortido,
ediţia a doua,revăzută,
Iaşi,Edit.Polirom,2013,184pag.

Într-un număr recent al „Observatorului cultural“, Daniel Cristea-Enache polemiza, dârz, cu două texte de copertă a patra (apar-ţinându-le lui BogdanAlexandru Stănescu şi lui Doris Mironescu). Am crezut că, negând filiaţia Tarantino (sugerată de cel dintâi), Cristea-Enache va propune, el, o cheie de lectură pentru Mortido, romanul într-adevăr complicat al lui O. Nimigean.

N-a fost cazul. În afara câtorva citate scoase en vedette şi a câtorva consideraţii colocviale despre postmodernism (înţeles reducţionist, doar în latura lui parodică), cronica nu face decât să gloseze pe marginea unui ipotetic conflict generaţionist. Nu ştiu câtă acoperire are o atare descriere (cu atât mai mult cu cât e posibil ca ea să se întemeieze pe o prejudecată a criticului însuşi faţă de proza unor Nedelciu, Crăciun &Co.), dar îmi e clar că în felul acesta se poate rata sensul romanului.
Mie, de pildă, trimiterea la filmele lui Quentin Tarantino (cu imaginarul lor de-o violenţă extremă, de la Pulp Fiction la recentele Ticăloşi fără glorie sau Django dezlănţuit) mi se pare un excelent punct de plecare în discuţia despre Mortido. Fiindcă ţine cont de „enciclopedia” (folosesc termenul în accepţia lui Umberto Eco) lui Nimigean. Portretele critice care i s-au făcut acestuia au pus, de obicei, accentul asupra unor detalii de atitudine şi cu precădere asupra radicalismului moral, uneori exagerat şi, prin urmare, socialmente perdant. Nu spun că n-ar fi aşa. Numai că prefer să-l văd pe Nimigean în ipostaza lui de scriitor, nu în aceea de procuror. Iar ce-mi sare mie în ochi procedând astfel e o foarte eclectică cultură literară. Format în mediul universitar ieşean, unde, dacă nu greşesc, a şi predat o vreme, acesta pare să fi asimilat intelectual zone de o diversitate remarcabilă. De la elină şi latină până la învăţăturile marilor teologi ortodocşi (stau mărturie şi volume de versuri, ca Nicolina blues, şi romane, ca Rădăcina de bucsau). Arhivistica nu-i este, nici ea, necunoscută. Unde pare oarecum deficitar e în zona de speculaţie teoretică. E mai degrabă un „naiv” decât un „sentimental” (iarăşi, împrumut terminologia lui Schiller). Chiar şi atunci când îşi permite mici parade bibliografice, O. Nimigean refuză să construiască, aşa-zicând, scenarii interpretative. El spune lucrurilor pe nume, nu reflectează asupra lor. Face, drege (dovadă frecventele recursuri la tonul imprecativ), dar nu meditează. Pase eseistice există, în scrisul lui, destul de rar, iar atunci când există ele au un ton din cale-afară de sentenţios. De aceea, privesc cu prudenţă ipoteza avansată de Daniel Cristea-Enache conform căreia Mortido ar fi urmarea unui gest demonstrativ de natură tehnică. Nu acesta pare să fie „războiul” lui Nimigean.
În 2003, când apărea prima ediţie a romanului, Liviu Antonesei recomanda, în postfaţă, pentru o bună înţelegere a cărţii, mai multe lecturi, în mai multe grile interpretative. E o indicaţie importantă mai ales prin conotaţiile ei. Căci defineşte, practic, esenţa acestei cărţi, care e una fundamental poetică. Propriu, vorbind, acţiunea nu prea contează aici: un personaj bizar, Abăza, comite un şir de crime de o cruzime crescândă, după nişte ritualuri ridicole. S-ar zice că suntem în plin policier, numai că, paradoxal, nimeni nu investighează vreodată aceste cazuri. Ele sunt doar relatate, dintr-o perspectivă, la rândul ei, stranie, căci naratorul pare a fi un însoţitor inert al lui Abăza. E aproape întotdeauna în preajma lui, dar, în ordine concretă, nu intervine decât accidental. Atrocităţile sunt relatate cu un calm suspect. N-ar fi exclus ca, date fiind libertăţile pe care şi le ia aici Nimigean, cel care povesteşte să fie chiar subconştientul criminalului (pista psihanalitică fiind, de altfel, sugerată chiar prin titlu). Oricum, nu realismul e codul predominant în Mortido. Motourile care precedă fiecare capitol, extrase din literatura pentru copii (basmele lui Ispirescu şi Creangă, Pinocchio, cărţile cu Alice ale lui Lewis Carroll, Vrăjitorul din Oz, Peter Pan şi Wendy) induc, de altfel, o atare pistă fantastică (chiar dacă exploatată în siajul violenţei, aşa cum, ştim bine, l-a citit Valeriu Cristea pe autorul Caprei cu trei iezi). Referinţa cea mai la îndemână ar fi Donald Barthelme, cu rescrierile sale din Snow White sau The King. Altminteri, trioul format din narator, Abăza şi un anume Fra aminteşte de Craii... lui Mateiu Caragiale 1 sau, şi mai bine, prin diluarea planului referenţial şi prin febricitatea carnavalescă, de Frumoşii nebuni... ai lui Fănuş Neagu, de unde, de asemenea, cruzimile nu lipseau: e de-ajuns să evocăm, de acolo, scena vânătorii de câini. Într-un fel sau altul, numeroase asemenea aluzii sunt topite în aceast tratat despre violenţă.
Dar nu din pricina lor afirmam, la început, că romanul e unul complicat. Ci pentru că există, în el, două direcţii stilistice incompatibile. Una e aceea aşa-zicând ludică (un ludic, desigur à la Tarantino), care cultivă intens butaforia (şi în care s-ar încadra deopotrivă aluziile culturale, citatele, pastişele, regiile ilare ale crimelor) şi una sobră, pledantă (în care e clar că vocea e a lui Nimigean însuşi), care se ia foarte în serios şi în a cărei textură distanţa ironică e aproape inexistentă. Mă văd nevoit să repet: e vorba strict de o problemă stilistică, nu de una de fond, căci, mie unuia îmi e clar, temelia romanului e cât se poate de gravă. Şi nu văd de ce nu s-ar putea admite că despre convulsii personale ori sociale se poate vorbi şi într-un registru flou.
Ce vreau să zic e că tocmai acest registru suferă, în Mortido, de inconsecvenţă, Nimigean creând în acest imperiu de gheaţă, câte-o copcă prin care apele tulburi ies la suprafaţă. Riscul, nu mai trebuie s-o zic, acela al scufundării. Mai ales că de cele mai multe ori planurile interferează infinitiezimal. Se pot număra pe degete momentele în care izbucnirile eticiste sunt izolate de rest. De exemplu în micul blestem de la pp. 153 - 154, în care, dincolo de mimare, se străvede plăcerea perversă a cititorului de mai vechi sau mai noi izvoade injurioase: „Te cheamă pe tine Radu? Te cheamă Vlad? Te cheamă Tudor? Te cheamă Vasile? Te cheamă Dumitraş? Te cheamă Adrian? Te cheamă, pocitanie năduşită la subsuori, mai bine nu te-ar chema ! Îţi lucesc ochii în cap ca două căcăreze, bălegate de o oaie bolnavă de gălbează. Bălegate cu sânge, avortonule ! De-acuma ţi-i albul ochilor roşu. Ai obrazul plin de bube negre, ca faţa mortului de muşte. Ai răsuflarea grea ca o scăpăciune de dihor şi ţi-i glasul leşios de parcă ai fi golit, de duşcă, lighenele cu spurcăciuni de sub paturile curvelor.”
Tot astfel, chiar dacă ar putea fi citit ca o şarjă, ultimul discurs al unui anume Maximilian (ce va fi, imediat după, spânzurat, profanat şi incendiat) are un ton prea implicat metafizic pentru a nu-l bănui de o anume lipsă de umor: „Nu există Alfa şi Omega. Nu există viaţă şi moarte. Tot timpul am încercat să sar peste umbra mea. Ca să pricep că destinul nostru e o sumă insignifiantă de incoerenţe. Faptul că leg cuvinte pentru a exprima ceea ce nu e dincolo de ele. Einsten, Wittgenstein, Scheißstein. Unde eşti Chimiţă? Numai dacă aş începe să povestesc. Dar mi-e silă să povestesc. Să iau de la capăt gestul «creator» al ăluia. Omul este liber, nu însă şi prin ceea ce e profund în el. La suprafaţă, face orice vrea; în straturile cele mai ascunse ale fiinţei sale, voinţa este o vocabulă fără sens. Sunt distrat de toate senzaţiile mele. Nu reuşesc să înţeleg cum. Nu reuşesc să înţeleg nici măcar cine le încearcă. Şi apoi, cine e acest eu la care mă refer?!” (p. 160).
Aceste panseuri (nici suficient de ridicole, nici suficient de înalte), după ce romanul dezvoltase o formulă a extremelor: un dialog imaginar între călău şi victimă în care aceştia îşi dau, succesiv teste de cultură generală; scena în care unui cadavru îi creşte părul facial cu o viteză aiuritoare, iar poliţiştii sunt nevoiţi să-l bărbierească din timp în timp pentru a fi siguri că e „mortul lor”; scena de sex povestită splendid cu vocabular şi sintaxă cantemireşti; episodul bileţelelor agramate pe care naratorul, Abăza şi Fra le trimit celor pe care urmează să-i piardă; panoplia lui Abăza, conţinând arme nenumărate, dintre care măcar jumătate au calităţi incredibile: baltagul cu tăiş vidia stă fără probleme lângă „destabilizatorul genetic”.
În sfârşit, ceea ce mă face sceptic cu privire la Mortido nu e nici scriitura (Nimigean e un excelent cunoscător al limbii române), nici construcţia (care, dificultuoasă fiind, rămâne mereu la latitudinea autorului),nici epicul stagnant (am convenit că e vorba de un roman poetic, deci se cuvine să-i preţuim limbajul), ci senzaţia greu de înlăturat că, într-un proiect parcă gândit de Urmuz sunt prea multe paragrafe parcă scrise de Rebreanu.


1 S-ar putea ca la mijloc să fie tot una dintre glumele contrafactuale ale lui Nimigean (de altfel, pe pagina respectivă sunt mai multe asemenea găselniţe), dar la un moment dat, referindu-se la faimoasa Arhondologie a Moldoveişi la revanşardul ei autor, C. Sion, naratorul afirmă că fiica acestuia, Marica, ar fi devenit peste ani soţia lui Mateiu Caragiale (p. 129 - 130). Informaţia e, evident, inexactă, Marica fiind fiica altui Sion, Gheorghe (autor al cunoscutei poezioare Limba româneascăşi al Suvenirelor contimpurane). De va fi fiind o scăpare a lui O. Nimigean, e bună de reparat, de nu, rămâne de ştiut pentru viitorii cititori ai cărţii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara