Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Abordările ipotetice de Cosmin Ciotloş

Dacă la secţiunea de poezie, concursul de debut al Editurii Cartea Românească a fost câştigat de Livia Roşca (decizie, la rigoare, nu tocmai greu de anticipat şi de acceptat), cu totul altfel stau lucrurile în privinţa prozei. Numele tinerei poete ne era, cel puţin de departe, familiar din reviste online, din publicaţii tipărite sau din tabăra de creaţie Prometheus. Ce ştim însă despre autorul romanului Tavanul ipotetic, Valentin Ursianu? Apărut parcă de nicăieri şi de nicicând, având în spate o biografie abia schiţată, el devine imediat un foarte interesant caz contextual. Un fel ciudat de undergound pe care nu-l generează şi nu-l motivează mai nimic, dar spre care ne conduc aproape toate datele. Născut în 1956, absolvent al Facultăţii de Zootehnie, apoi al Literelor ieşene, în prezent profesor de română. Atât putem cunoaşte. Plus textul romanului.

Text care ne diluează, ne descompune şi ne rearanjează presupoziţiile. Fiind vorba despre un concurs, nu e câtuşi de puţin ofensator să ne întrebăm - firesc - prin ce se de­ta­­şează Tavanul ipotetic? Chiar necunoscând contracan­didaţii, ochiul de microbist sau de virtual arbitru al fiecăruia se deschide atent. La sfârşitul lecturii, interogaţia se schimbă întrucâtva, se reorientează: de ce ne-am lăsat prinşi în povestea aceasta nebuloasă, cu atâtea personaje fără chip şi cu atâtea ramificaţii? O carte care te obligă la onestitatea adnotării şi un fir narativ care deziluzionează, exact ca o sfoară aprinsă dinspre ambele capete, pe care se dovedeşte imposibil să n-o urmăreşti.

Cred că avem trei motive concludente, trei motoare de căutare pe care le folosim alternativ sau gradat de la o pagină la alta. Trei tipuri de cititori în pielea cărora intrăm clandestin. Exclud de la bun început simplista grilă politică ori parabolică, a identificării cu societatea românească post-revoluţionară, post-industrială, post-modernă ş.a.m.d. Nu pentru că n-ar fi plauzibilă, ci pentru că nu e eficientă. Nimic nu ne opreşte de la a trage linii de forţă dinspre un context istoric către Tavanul ipotetic; dar nici nu ne determină toată frenezia sublinierilor şi a notiţelor marginale. Altele sunt cauzele-clişeu care ne dirijează, cumva pe dedesubt, lectura. Didactice sau extrem de ludice, convenţionale şi operative în acelaşi timp, ele joacă rolul unor indicii culturale. Ni le amintim de undeva, prin urmare mergem pe mâna lor.

Cel dintâi vine pe filiera prozei lui Eminescu. "Fost-au vis"? Iată falsul slogan ce ne dirijează parcurgerea cărţii din momentul în care vedem cum un personaj cu o prezenţă abia detectabilă oscilează între o viaţă periferică, una monahală şi una subversivă, extrem de periculoasă. Necunoscutul Vitalie trece rapid - deducem din relatările fragmentare - de la statutul de guru al unei comunităţi de exilaţi într-un tărâm al nimănui la acela de miză a schimburilor conspirative dintre marile puteri. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi actori ai lumii acesteia nebuloase: George, doamna Vali, Generalul. Întreaga comunitate de nostalgici ai comunismului, refugiată nu ştim unde şi nici de ce, fără a milita şi fără a comunica altfel decât prin relatări de la Top Secret în sus, trece, de fapt, printr-o continuă transformare şi automacerare prin simpla repovestire. Fascinante şi incredibile, micile naraţiuni par să-i deconstruiască înainte de a-i pune pe picioare. Cum poţi face cunoştinţă cu un erou care se volatilizează imediat ce îşi rosteşte numele? Şi care poate avea o altă înfăţişare peste numai zece pagini? Sau, eventual, un alt nume.

Bineînţeles, poţi spera în arta adnotărilor. Sau poţi, epuizat, să consideri opul în întregime o enormă şi complicată proiecţie onirică. Pe jumătate - adică îndeajuns - totul poate fi luat sub beneficiu de inventar. Ceea ce se rezumă la întrebarea din Sărmanul Dionis, lăsată într-o neimplicată şi odihnitoare suspensie.

A doua pistă (tot una canonică) pe gustul cititorilor cerebrali şi pasionaţi de teorie, se strecoară printre numeroasele şi fertilele voci auctoriale. Aproape imposibil de contabilizat, ele ridică la puterea a treia relativismul Patului lui Procust. Omul cu emiţător, Mentulatus, Poetul, Actorul, Iocasta, Răţuşca aurie, Codobatura şi lista continuă. Şi tonurile interferează. Un vast exerciţiu de paginare, de la rapoarte la pasaje de jurnal, o prestidigitaţie în jurul stilului indirect liber, oferind posibilitatea replicii şi tăind, pe neaşteptate, microfonul: "Se va face seară, se va întuneca şi nu vom putea ieşi din incinta combinatului pentru că va veni ordinul să ne continuăm lucrul, ziua naţională, prin decret prezidenţial, se serbează de acum prin muncă, Preşedintele s-a săturat de micile incidente prilejuite de această zi. Însoţitoarea noastră ne confirmă, noi aici nu plecăm din combinat când e ziua naţională, chiar dacă nu avem de lucru."

Nu glumesc când spun că un program de computer sau un C.N.S.A.S. ad hoc ar face faţă cu greu acestor reţele subtile. Poate prea subtile. Fiindcă, deşi interesante ca puzzle, ele repetă obsesiv în filigran tehnici pe care, într-o formă sau alta, deja le ştim din şcoală.

Cea de-a treia, mai liberă, însă nedusă până la capăt, mi se pare abordarea enclavei alienate/alienante a refugiaţilor fără cauză, a nostalgicilor fără program. Deşi nu în mod explicit, deasupra acestor personaje cu biografii amputate se află în permanenţă ceva: un sistem represiv minat de dezinteres, un elicopter plin de turişti îngroziţi, un tavan ipotetic. Acţiunile difuze se coagulează, încrederea în fantoşele romaneşti e maximă. Adăugând, abia acum, motivaţiile discret politice, se va revela o dramă de intensitatea aceleia din celebrul film al lui Emir Kusturica - Underground (1995). De intensitate apropiată, spun, nu şi de o elocvenţă pe măsură. Beciul în care un grup de naivi supravieţuieşte defazat în loc să trăiască simultan nu e întrutotul analog captivităţii sub un tavan ipotetic. După cum diafanul Vitalie nu păstreză prea mult din utopismul unui Blacky.

Acestea ar fi, într-o schiţă sumară, căile prin care Tavanul ipotetic îşi seduce în primă instanţă, cititorii. Nu ştiu însă dacă există un episod secund, nici dacă abandonul e construit pe acelaşi algoritm şi nici dacă e tocmai - din păcate - unilateral.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara