Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Aşa grăit-a Hipocrate de Liviu Dănceanu

Există muzici pentru tot felul de oameni, dar există şi oameni pentru cantitatea enormă a muzicilor dintotdeauna şi de pretutindeni. Muzicile, aidoma oamenilor, diferă graţie sensului pe care îl oferă mesajele lor, ca să nu mai vorbim de caracteristicile, de înclinaţiile, de îndemânările ori de investiţiile de talent pe care le conţin. Fiecare tip de muzică este pregătit să facă faţă pretenţiilor, aşteptărilor unui anumit segment de public. Arareori un opus sonor poate reacţiona pe măsură, prompt şi pozitiv, atunci când este pus în confruntări cu varii categorii de public, categorii ce solicită operei muzicale răspunsuri preferenţiale cu fiecare împrejurare şi pentru fiecare instanţă. Observăm, vrând-nevrând, că nu toate muzicile se comportă la fel în faţa unor situaţii ori a unor asistenţe diferite: unele par a replica violent, altele, dimpotrivă, liniştit; sunt muzici care se orientează rapid şi muzici care se decid într-un tempo mai lent. La fel se întâmplă şi cu melomanii ce îşi exhibă emoţiile produse la intersecţia cu opera muzicală, fie exteriorizându-şi trăirile, fie stăpânindu-şi-le. Cine nu a întâlnit spectatori a căror bună sau proastă dispoziţie nu numai că se schimbă de la un moment la altul, ci este în măsură să moduleze şi chiar să altereze propria aplicaţie iniţială a muzicii audiate? Ca şi oamenii, unele muzici sunt mai nervoase, iar altele mai calme; întâlnim muzici care solicită atenţie sporită şi muzici care, din contră, se consumă fără a fi măcar sesizate; unele au o anumită viteză de schimbare, altele o anumită viteză de adaptare. Nu numai cei ce le ascultă, dar şi muzicile înseşi etalează temperamente diferite.

Faptul că produsele sonore nu seamănă, iar uneori nici nu răsar, unele cu altele, nu doar ca înfăţişare, să zicem, exterioară, dar şi ca mod de a se purta în lume, de a acţiona, a re-acţiona, de a induce ori a seduce este, desigur, un truism. Cum un loc comun ar putea deveni necesitatea de a cunoaşte cât mai mult din creaţia sonoră, de a observa, analiza şi clasifica fundamentele raţionale, dar şi pricinele empirice ale deosebirilor temperamentale ce pot trezi nu numai un interes teoretic, ci şi unul pragmatic. A pricepe înseamnă a stăpâni. în ceea ce priveşte însă fenomenul muzical, a-l cunoaşte presupune totodată a căpăta putere asupra propriului mod de a lucra şi a prelucra atât propria subiectivitate cât şi alteritatea obiectivă a obiectului sonor.

Dacă e să aclimatizăm judecata lui Hipocrate la limbajul muzical, atunci întreaga artă a sunetelor este un amestec (krasis) de "sucuri vitale" care o compun şi a căror contribuţie ori proporţie dă seamă de comportamentul fiecărei lucrări muzicale în parte. în cazul temperamentelor umane Hipocrate identifica aceste "sucuri vitale" cu apa, sângele, fierea şi mucusul. Extrapolându-le la teritoriul muzicii ele ar putea fi asimilate parametrilor: ritm, ethos, tip de travaliu componistic şi timbru (culoare). Ritmul are o valoare ordonatoare; el rezidă din relaţia evenimentelor sonore cu timpul artistic, dar şi cu cel concret, palpabil în care acestea se derulează. Ethosul, dimpotrivă, mărturiseşte dependenţa de o anume organizare specială (hors temps). Tipul de travaliu componistic indică tectonica schimbărilor de relief sonor, gradul şi modalitatea de transformare procesuală ori investiţia de rigiditate până la imuabilitate a unei muzici. în fine, timbrul (culoarea) personalizează, individualizează opusul muzical, impunându-i o sumă de abilităţi introspective, chiar intimiste. Specificitatea unei muzici se datorează astfel temperamentului ei, cu alte cuvinte, măsurilor diferite în care "sucurile vitale" sunt strecurate şi îmbibate în "pastă" sonoră. Iar dacă Hipocrate considera că temperamentul sangvinic se manifestă acolo unde predomină sângele, temperamentul coleric acolo unde fierea (chole) dă în clocot, cel melancolic acolo unde există o cantitate suplimentară de bilă neagră (melain-chole), iar tamperamentul flegmatic acolo unde se manifestă o preponderenţă a mucusului (phlegma), atunci de ce nu am putea aprecia muzicile sangvine în funcţie de prevalenţa unui anume tip de travaliu componistic, muzicile colerice prin prisma hegemoniei parametrului ritm, muzicile melancolice în raport cu supremaţia ethosului ori muzicile flegmatice după gradul de autoritate al factorului timbral? Evident, totul riscă să se reducă la o speculaţie futilă, exaltantă şi, de ce nu, intruvabilă în realitate. Pe de altă parte însă, câte experienţe a trebuit să depoziteze ştiinţa modernă pentru a corija naivităţile cu privire la "sucurile vitale".

Cert este că fiecare dintre cei patru determinanţi temperamentali ai limbajului muzical (ritmul, ethosul, tipul de travaliu componistic şi timbrul) sunt în măsură să moduleze şi să modeleze natura, firea, caracterul unei muzici. Şi chiar dacă omenirea a uitat de "sucurile vitale" ori de mulţimea teoriilor din siajul lui Hipocrate, teorii ce s-au străduit de-a lungul timpului să lămurească deosebirile caracterologice în funcţie de viteza sângelui ori de temperatura corpului, aceeaşi omenire nu va putea să facă abstracţie de paradigmele temperamentale în a căror descriere hipocratică sangvinicul este aprins şi activ, colericul - lesne iritabil, flegmaticul - calm şi echilibrat, iar melancolicul - retras şi anevoie adecvabil. Şi nici nu va fi în stare să admită derogări esenţiale în compararea caracterologică a unei opere muzicale cu temperamentul unui individ, consimţind că cele patru descrieri ale părintelui medicinei pot fi transferate din domeniul umanului în teritoriul artei sunetelor.

în consecinţă, pe parcursul tulburătoarei lui aventuri, fenomenul muzical a relevat patru tipologii sonore capabile să stabilească remarcabile corespondenţe cu categoriile temperamentale evidenţiate în antichitate de către Hipocrate. Există, prin urmare, muzici sangvinice, muzici colerice, muzici melancolice şi muzici flegmatice. Patru varietăţi, specimene, modele care, oricum le-am numi, arareori constituie pecetea unui întreg opus, în realitate fiind extrem de puţine exemplele când o muzică deţine, d^a capo al fine, sigiliul unei singure tipologii temperamentale. îndeobşte într-o lucrare alternează două, trei sau chiar toate cele patru temperamente, colaborând la instaurarea intensităţii şi complexităţii mesajului artistic, dar nu-i mai puţin adevărat că într-un anume segment din economia lucrării se impune un singur model temperamental care individualizează şi însufleteşte segmentul respectiv.

Nu e deloc uşor de stabilit acele criterii de clasificare absolvite de premise unilaterale ori de principii hipersubiective, criterii care să definească fiecare temperament sonor şi să contureze inter-relaţiile dintre morfologia unei partituri şi paradigma temperamentală imanentă. Se întâmplă ca unii melomani să aibă afinităţi cu un anume tip de temperament (aşa cum, bunăoară, Aristotel prefera melancolicul, iar Kant - flegmaticul). Ar fi, credem, interesant de văzut dacă nu cumva există congruenţe între modelele temperamentale umane şi cele muzicale. Cu alte cuvinte, sangvinul să manifeste predispoziţie pentru o muzică de tip sangvin, colericul pentru o muzică de tip coleric ş.a.m.d. în cazul în care aceste analogii se confirmă (cel puţin dintr-o perspectivă statistică), atunci poate că ar fi oportună stabilirea criteriilor de clasificare prin prisma cercetărilor întreprinse de către medicină şi psihologia modernă. Nu în ultimul rând de către W.H. Sheldon, cel care considera că temperamentele se diferenţiază şi datorită dezvoltării distinctive a viscerelor, oaselor, muşchilor ori a sistemului nervos. Astfel, ar exista o categorie a viscerotonilor (indivizi comozi, înclinaţi către satisfacţii organice şi, am adăuga noi, fervenţi consumatori ai muzicilor de divertisment, lascive, în maniera parlando-rubato), o altă categorie a somatotonicilor (oameni energici, activi, adepţi ai muzicilor de tip hard şi factura giusto) şi, în sfârşit, o categorie a neurotonicilor (inşi hipersensibili, înclinaţi spre meditaţie şi, cum altfel, spre muzicile savante, intens spiritualizate). Flegmatici, sangvini, colerici şi melancolici: patru speţe umane surprinse de Hipocrate şi aprofundate de reprezentanţii direcţiei psihomorfologice de azi, dar şi patru moduri de fiinţare ale limbajului muzical ce se potrivesc, cel puţin în plan speculativ, cu reperele ordonatoare convenite de Sheldon: viscerele constituind la o adică ethosul, oasele - ritmul, muşchii - travaliul componistic, iar sistemul nervos - timbrul (culoarea).

Dar oare citând toate acestea, Hipocrate nu cumva se uită strâmb la noi? Pesemne că nu, atâta timp cât concedem că medicina reprezintă, aidoma lui La Mettrie, ştiinţa leacurilor ce poartă denumiri uluitoare, iar muzica nu este altceva decât iubire. Ca să nu mai spunem că opera muzicală şi lucrarea medicală sunt în definitiv simple opinii.