Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba-Iulia a găzduit în ziua de 5 aprilie a zecea ediție a Colocviului Romanului Românesc Contemporan, cu tema: „Romanul între universal și particular/ local/ provincial“. În sesiunea de dimineață, în fața unui public numeros, au luat cuvîntul Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Irina Petraș, Daniel Cristea-Enache, Angelo Mitchievici, Gheorghe Schwartz, Răzvan Voncu, pentru ca în sesiunea de după-amiază să-și prezinte comunicările Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Florina Ilis, Sorin Lavric, Simona Vasilache și Vasile Spiridon.
Înainte de a spicui cîteva din nuanțele pe care participanții le-au rostit în Sala Senatului, să constatăm momentul de vîrf ale întîlnirii: polemica cordială dintre Mihai Zamfir, Eugen Negrici și Nicolae Manolescu, avînd drept temă litigioasă romanul istoric. Cine mai scrie astăzi roman istoric și în ce măsură, sub pretext că redă istoria, nu face altceva decît s-o falsifice? Eugen Negrici, detașat și sarcastic, a deplîns lipsa surselor istorice, carență pe care, în loc s-o privească ca pe un handicap, a lăudato ca pe un avantaj, sub motiv că „lipsa izvoarelor e favorabilă creației literare, scriitorul neavînd a se împiedica de prea multă informație. Situația e confuză, deci excelentă“, a opinat în stilul binecunoscut Eugen Negrici.
În replică, Nicolae Manolescu a afirmat că pînă în 1945 nu exista la noi noțiunea de „roman istoric“, iar după acest an scritorii au ales cu predilecție acest gen din neputința de a mai scrie liber despre prezent. Că au falsificat mai mult sau mai puțin istoria e un lucru secundar, întrucît de la o ficțiune nu aștepți adevărul, ci armonia edificiului narativ. La rîndul lui, Mihai Zamfir a constatat că, odată cu trecerea timpului, distanța dintre narator și epoca evocată se micșorează. Dacă Walter Scott își permitea să plaseze acțiunea romanelor în perioada cruciadelor, dacă Sadoveanu se inspira din viața de curte a voievozilor Moldovei, o dată cu Filimon (Ciocoii vechi și noi), istoria recentă capătă o întîietate vădită. E ca și cum scriitorii, din dorința de a fi verosimili, nu mai îndrăznesc să fugă în trecut, așezîndu- și intriga cărții în istoria foarte apropiată, pe care o cunosc mai bine.
Cît despre tema principală a colocviului, Nicolae Manolescu i-a punctat în deschidere trăsăturile. De ce autori strict locali ajung la o notorietate universală, în vreme ce alții sunt osîndiți să rămînă în arealul limbii de origine? De ce B. Singer, care a scris în idiș, are circulație universală, în vreme ce Creangă și Caragiale nu trec dincolo de limba română? O cauză stă în mica circulație pe care o are româna, o alta e legată de neputința de a ne face reclamă în afară, o alta e întîrzierea cronologică cu care ne-am tradus romancierii, o alta stă în cîmpul de prestigiu redus al culturii noastre, care, în loc să acționeze ca un mijloc de catapultare în afară, are un efect bizar de absorbție spre interior. Din acest motiv, cultura noastră nu se vede deloc în Europa. Din acest amestec de cauze rezultă o situație ingrată: romanul românesc, deși are valențe universale, stă prins în granițele limbii, iar traducerile, atîtea cîte sunt, nu reușesc să-l impună în Europa. Excepțiile sunt rare, și ele au fost dictate mai curînd de împrejurări decît de valoarea în sine a cărților. Romanul Ora 25 a lui C. Virgil Gheorghiu sau Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia au căpătat celebritate din cauza unei conjuncturi: un moment prielnic sau un scandal.
Angelo Mitchievici a definit romanul drept „singurul document esențial dintr-o perioadă“, deoarece adevărul unei epoci nu apare în cărțile de istorie sau filozofie din acel răstimp, ci numai în romanele scrise atunci. Gheorghe Schwartz a enumerat cîteva cauze ce explică lipsa de răsunet a romanului nostru: lipsește instituția agentului literar, învățămîntul e absurd, iar mecenatul e inexistent. În plus, „norma haitei“ e în deplină vigoare în România, principala grijă a unui scriitor fiind să nimerească în grupul bun, a cărui reputație îl ajută să se afirme.
Gabriel Chifu a formulat regula potrivit căreia un roman, din local cum e în clipa scrierii lui, poate dobîndi valențe universale: e nevoia ca autorul să descopere, în împrejurări mărunte, situații arhetipale (iubirea, moartea, nebunia, credința, Dumnezeu, suferința), caz în care orice cititor se va regăsi în narațiunea cu pricina. Daniel Cristea-Enache a folosit distincția „specific – caracteristic“ pentru a face o lapidară clasificare a romanelor. Dacă idealul stă în sinteza celor două trăsături (ca în volumele lui Tolstoi sau Flaubert), majoritatea romanelor excelează într-o latură și o neglijează pe cealaltă. De exemplu, în proza lui Breban, caracteristicul precumpănește asupra specificului, întrucît romancierul creează personaje puternice, bine reliefate, în schimb tratează precar atmosfera epocii. La Gabriela Adameșteanu întîlnim situația opusă: epoca (latura specifică) e evocată cu de-a amănuntul.
Răzvan Voncu, vorbînd în marginea romanelor semnate de Nicolae Breban, Mircea Nedelciu și Gabriel Chifu, a subliniat că astăzi se impune o regîndire a relației local-universal, deoarece scriitorul a căzut din rolul central pe care l-a avut pînă de curînd. Însemnătatea socială a scrisului a scăzut, statutul de autor a fost dezvrăjit, și atunci, în contextul globalizării informației, însăși relația dintre ceea ce e regional și ceea ce este universal trebuie pusă în alți termeni.
Irina Petraș a pus auditoriul în fața unei dihotomii insolite: exoticul și inoticul, termeni pe care i-a lămurit cu ajutorul etimologiei grecești. „Exotic“ e ce stă departe de ureche, pe cînd „in-oticul“ se referă la temele apropiate, care ne țiuie în urechi. Dacă pînă în urmă cu cîteva decenii, deosebirea celor două categorii de teme literare se putea face cu claritate, astăzi, din cauza mass-media, lucrurile cele mai îndepărtate ne sînt atît de aproape, încît distincția riscă să dispară. Astăzi să vrem să fim provinciali și nu mai putem, invadați cum suntem de o agendă cosmopolită, începînd cu mărfurile care sînt produse în UE și nu într-o țară anume, și până la actele de terorism la care asistăm detașați, fără să mai tresărim de oroare.
Florina Ilis a propus ascultătorilor termenul de „docu-ficțiune“, spre a descrie tipul de roman în care ficțiunea nu ascultă de imaginația autorului, ci de documentele de care acesta face uz spre a se informa în privința unei teme date. În viziunea romancierei de la Cluj, un roman se bucură de faimă dacă se naște dintr-o dorință profundă a grupului din care face parte autorul. Dacă însă dorința sau orizontul de așteptare al comunității se sting, destinul romanului e pecetluit, cartea fiind sortită uitării. Așa s-a întîmplat cu romanul pastoral, al cărui gen a dispărut, fiindcă dorința din care s-a născut a pierit. În încheiere, Vasile Spiridon, cu inteligență și umor, a trecut în revistă principalele romane românești care s-au bucurat de răsunet în străinătate.
Colocviul a excelat în replici scânteietoare, spontane și vii. În totul, a fost o reușită pentru care se cuvine să mulțumim cu precădere gazdelor: Consiliul Județean Alba (prin președintele Ion Dumitrel), Universitatea „1 Decembrie 1918“ (prin rectorul Daniel Breaz), biblioteca Județeană „Lucian Blaga“ și fililala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.
Ca în fiecare an, juriul (Nicolae Manolescu, Irina Petraș, Angelo Mitchievici, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Simona Vasilache și Vasile Spiridon) a ales cel mai bun roman apărut în intervalul scurs de la precedenta ediție. Acesta a fost romanul Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu. ~ntrucât autorul s-a recuzat, juriul a decis ca premiul să fie atribuit unor publicații cu merite deosebite în promovarea genului: „Proza 21”, „Discobolul” și „Literatura de azi”.