Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
A fi sau a nu fi pe lista lui Nicolae Manolescu de Alex. Ştefănescu


Un critic mereu la modă

Încep să apară sub formă de cărţi - astfel încât vor putea fi consultate, în sfârşit, de toţi cei interesaţi, inclusiv de tinerii care nu au în casă colecţiile revistelor Contemporanul şi România literară - cronicile literare publicate de Nicolae Manolescu pe parcursul a peste trei decenii (1962-1993). Editura Aula din Braşov a tipărit recent, în trei volume (1 - Poezia, 2 - Proza. Teatrul, 3 - Critica. Eseul), o amplă selecţie, intitulată Literatura română postbelică (şi subintitulată, aluziv, Lista lui Manolescu). Iar Editura Vinea din Bucureşti va pune în circulaţie în curând integrala cronicilor literare ale lui Nicolae Manolescu, cu adnotări de ultimă oră ale autorului.
Este vorba de o operă critică vastă, care niciodată n-a fost examinată în totalitatea ei, deşi a suscitat permanent curiozitatea. Ea are o valoare în sine, dar şi una istorică, în măsura în care a contribuit la educarea estetică a mii de oameni şi a reprezentat o eficientă formă de opoziţie faţă de prostul-gust instituţionalizat din timpul comunismului. Cine încearcă să o definească expeditiv descoperă diferite paradoxuri, care îi temperează elanul.
Nicolae Manolescu este singurul critic literar (de la noi, cel puţin) care a participat, succesiv, şi la impunerea modernismului (mai exact, a unui neomodernism prin care în anii comunismului se realiza o continuitate subversivă cu literatura interbelică), şi la acreditarea postmodernismului. în istoria literaturii române el va rămâne ca un promotor al generaţiei '60 şi, deopotrivă, ca un mentor al generaţiei '80 (care a contestat estetica generaţiei '60!). în războiul dintre două generaţii, a ieşit învingător şi alături de cea dintâi, şi alături de cea de-a doua. în mod straniu, a fost convingător şi când a susţinut generaţia lui Nichita Stănescu, şi când a pledat pentru generaţia lui Mircea Cărtărescu.
Cum se explică această supravieţuire literară spectaculoasă? Nicolae Manolescu nu poate fi acuzat, pur şi simplu, de oportunism. De ce? Pentru că nu s-a "adaptat" la literatura tinerilor, ci în mare măsură a creat-o, contribuind la aruncarea în desuetudine a ceea ce tot el impusese cândva. A construit şi a dărâmat şi iar a construit castele de nisip.
A fost la mijloc o plăcere secretă de a juca un rol de demiurg al literaturii? S-a manifestat încă de atunci o vocaţie de politician, dispus să sacrifice orice pentru a-şi păstra puterea în lumea literară? Sau trebuie să căutăm o explicaţie de ordin psihologic, cum ar fi teama de a rămâne prizonierul unei vârste, manifestată prin "trădarea" propriei generaţii şi trecerea de partea tinerilor?
Nimeni nu va şti vreodată, exact, cum a atins criticul o asemenea performanţă de longevitate ca lider de opinie, cum a rămas mereu la modă. Un răspuns mai realist ar fi acela că el doar a căutat, cu consecvenţă, valoarea estetică şi că a recunoscut-o fără prejudecăţi oriunde a găsit-o.


Cum se poate îmbolnăvi un scriitor de nervi

Există însă ceva şi mai greu de explicat şi anume autoritatea aproape tiranică pe care Nicolae Manolescu a ajuns s-o aibă încă de foarte tânăr şi pe care şi-a păstrat-o intactă până în ziua de azi. Expertiza literară făcută de el a contat întotdeauna mai mult decât un certificat sau o diplomă. Aşa cum fiecare scriitor de acum o jumătate de secol visa să fie menţionat în articolele lui G. Călinescu (dacă nu cumva avusese norocul nesperat să figureze în Istoria literaturii române de la origini până în prezent), fiecare scriitor din deceniile şapte, opt şi nouă visa să fie recenzat de Nicolae Manolescu. O cronică din Contemporanul sau, mai târziu, din România literară îi putea schimba viaţa, aducându-l în centrul atenţiei şi consacrându-l. Chiar şi o persiflare subţire era preferată tăcerii. S-au înregistrat cazuri de scriitori care s-au îmbolnăvit de nervi aşteptând zadarnic, decenii la rând, să fie luaţi în considerare de Nicolae Manolescu. Cronica sa literară era mitizată, devenise un fel de arcă a lui Noe care putea salva autori de la înecul în amnezia colectivă.
(Subtitlul Lista lui Manolescu, al recentei culegeri de cronici, poate fi înţeles ca o trimitere la lista lui Harold Bloom, din Canonul occidental, întrucât a contribuit la impunerea unui canon în literatura română contemporană, dar şi ca o trimitere la lista lui Schindler, care şi ea era salvatoare.)
Explicaţia acestei autorităţi fără termen de comparaţie (cu excepţia, poate, a celei exercitate de Titu Maiorescu în a doua jumătate a secolului nouăsprezece) trebuie căutată atât în însuşirile scrisului lui Nicolae Manolescu - gust sigur, stil elegant, elan al ideii ţinut sub control şi convertit în formulări apodictice -, cât şi în starea de spirit a publicului din epocă, exasperat de mistificările la care era supus de către instituţiile statului. Criticul a devenit influent nu ca un nonconformist, ci ca o instanţă, mai legitimă decât aceea oficială. în comparaţie cu verdictele date de el, cele enunţate de oficialitate păreau ele neoficiale, amatoristice şi caraghioase, în cele din urmă.
în plus, spre deosebire de autorităţile epocii, tendenţioase şi exclusiviste în stabilirea ierarhiilor literare, Nicolae Mano-lescu a avut mereu o atitudine democratică. El acceptă, în principiu, orice orientare, interesându-se doar de valoarea literară a textelor luate în discuţie. în cronicile lui sunt trataţi cu aceeaşi atenţie (şi cu aceeaşi exigenţă) Leonid Dimov şi Ion Gheorghe, Emil Brumaru şi Adrian Păunescu, Ştefan Aug. Doinaş şi Mihai Beniuc, Marin Preda şi Eugen Barbu, Radu Petrescu şi Fănuş Neagu, Nicolae Breban şi Dumitru Radu Popescu, Alexandru Paleologu şi Valeriu Cristea. Prin această eterogenitate se manifestă un sentiment de responsabilitate faţă de cultura română. Iar sentimentul de responsabilitate impune respect.


Spectacolul exprimării operative

în afară de valoarea lor de întrebuinţare, cronicile au - am mai spus - şi o valoare în sine. Ele sunt nu numai operă de educaţie estetică, act de curaj politic, expertiză etc. etc., ci şi literatură. Le citim cu plăcere, chiar şi dacă facem abstracţie de - sau nu cunoaştem - funcţia pe care au îndeplinit-o în momentul apariţiei lor în presă.
Ne atrage, printre altele, faptul că fiecare începe altfel, că autorul procedează ca un artist "atacându-ne" mereu din câte o direcţie neaşteptată. Dacă ar deveni previzibil, ca ieşirea fixă a cucului dintr-un ceas cu cuc, n-ar mai reuşi să ne câştige încrederea. Ar intra într-un regim al comicului (la mécanique plaqué sur du vivant...) involuntar. Dar cronicarul nu se repetă. Găseşte de fiecare dată alt mod de a ne atrage atenţia, cu o inventivitate de seducător.
Cronica consacrată volumului Paznic de far al lui Geo Bozga începe cu un citat din Geo Bogza despre G. Călinescu. Cea referitoare la Portretul din Fayum de Maria Banuş are drept punct de plecare analiza unui poem, Caietul nou. Cronica la antologia de autor Foamea de autor publicată de Ştefan Aug. Doinaş debutează cu o mărturisire a lui Nicolae Manolescu ("Au trecut douăzeci şi trei de ani de când am scris prima oară despre Ştefan Aug. Doinaş."). Şi aşa mai departe.
în continuare, analiza se desfăşoară foarte liber, după logica gândirii asociative (deşi din cuprinsul cronicii nu lipsesc niciodată informaţiile strict necesare unui cititor care încă nu a văzut cartea). Foarte liber, dar într-un mod expeditiv, fără acele digresiuni voluptuoase din care alţi critici, nu Nicolae Manolescu, şi-au făcut - sau au încercat să-şi facă - un mijloc de seducţie. Cronicarul foloseşte eficient cuvintele limbii române, care, chemate de el, se prezintă imediat la datorie şi îl servesc. El nu trebuie să recurgă la fraze complicate pentru a exprima ceea ce are de exprimat. La puţini critici, poate doar la Titu Maiorescu, mai întâlnim o asemenea proprietate a termenilor:
"Monocordă, poezia lui şCezar Ivănescuţ îşi trage savoarea din jocul registrelor limbii, din muzicalitatea lăuntrică, la fel cum obsesiile (carnea, sângele, negura, otrava), puţine la număr, transmit o trăire intensă, nemodificată de conjuncturi. Prelucrările şi clişeele (culte sau folclorice) se resorb în aceste litanii egotiste, lăsând să se ghicească dedesubt linia fermă a personalităţii lirice.";"Ceea ce trebuie să corecteze Fănuş Neagu în naraţiunile lui este un anumit soi de exces (pe care vocabularul nobil al criticii l-a numit baroc), vizibil la toate nivelele, în planuri mari sau în amănunte. Lirice, pitoreşti, pline de atmosferă şi inventive lexical, aceste povestiri reuşesc prea adeseori să-şi transforme calităţile în defecte, abuzând de ele. Alunecă în senzaţionalul ieftin şi în kitschul lingvistic, îşi uită pe drum ideea, se lălăie, informe şi găunoase."
Sunt folosite şi imagini dintre cele mai sugestive, pentru fixarea impresiei:
"şîn Principele de Eugen Barbuţ strălucirea unor pasaje lua ochii, în timp ce în Săptămâna nebunilor apele fanteziei poetice s-au mai liniştit, romanul semănând cu suprafaţa unui lac plin de broderia fastuoasă a mătasei broaştei, şi aproape imobilă, fără tensiuni interioare."
însă adevăratul spectacol este oferit de modul operativ (americănesc) în care sunt folosite cuvintele limbii române, o limbă poetică, pe care criticul o depoetizează din mers, pentru a-şi duce repede la bun sfârşit întreprinderea critică.
Demn de remarcat este faptul că, în spaţiul cronicii literare, Nicolae Manolescu reuşeşte să se exprime integral, nesimţindu-se stânjenit de stricta delimitare a spaţiului (tipografic). Fiinţă acvatică mereu vioaie în cubul de apă al unui acvariu, el are aerul că înoată într-un ocean. în afară de faptul că analizează şi evaluează cărţi, duce campanii de lungă durată împotriva propagandei naţionalist-comuniste, polemizează cu adversarii săi de idei, face confesiuni, îşi pune în scenă trăirile. Este nu numai o instanţă, ci un personaj.
S-ar putea scrie un studiu despre personajul Nicolae Manolescu, plecând de la autoportretul (involuntar) pe care criticul şi-l face în cronicile literare. îl vom scrie, poate, cândva. Deocamdată, să mai observăm că în finalul fiecărei cronici există un verdict. Prezenţa lui la sfârşitul comentariului constituie singurul element previzibil al acestor texte critice de mare mobilitate intelectuală. Este vorba însă de o previzibilitate care nu plictiseşte. Dimpotrivă, ea creează un suspense, ca aşteptarea sentinţei pe care urmează să o pronunţe judecătorul la sfârşitul unui proces. Ce soartă va avea oare "inculpatul"? Va fi trecut pe salvatoarea listă a lui Nicolae Manolescu? Sau va fi condamnat la uitare?