Putem vorbi, în privinţa Jocului secund (Cultura Naţională, 1930), de o dublă a doua şansă. A poeziei, care-şi găseşte calea demult pierdută, în Grecia lui Platon, spre idee, şi a poetului, născut din visările armonioase ale unui matematician cu jindul vieţii superbe şi înşelătoare a cuvintelor. E o ispită, mai mult decît o copie, această realitate care stă în umbra lucrării dintîi. Aşadar, nu perfecţiunea, imagine clară, îl interesează pe Barbu, deşi pe ea pare a o căuta, ci clocotele leşiei, vorba lui Călinescu, din care se alege apa curată şi, de bună seamă, fără gust. Colcăiala de melci, de alge, de viaţă marină din care apare, figură a matematicii şi a reveriei, insula. Aşa încît, nu prima parte a acestui volum în trei secvenţe (Joc secund, Uvedenrode, Isarlâk) e cea mai de citit, peste anii experimentali ai modernismului timpuriu, lăsîndu-i deoparte pe iscoditorii simbolurilor absconse (v., la Manolescu, istoria, savuroasă, a receptării). Proaspătă, în poemul inaugural, sans titre, mai e doar imaginea ultimă: "ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi." O invitaţie în larg ori, poate, în adînc. Răspunzîndu-i, în algebre complicate, altei, celebre, chemări: "Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe/ Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte." Aceeaşi idee e prelungită în Timbru: "Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchiu de fum." Sugestia paradisului acvatic, spălând, lichid-muzical, păcate diafane, la urma urmei, e clară.
O răzvrătire, alta decît frumoasele, niciodată gustate de Barbu, îndoieli-înfruntări ale lui Arghezi, este Grup: "Atâtea clăile de fire stângi!/ Găsi-vor gest închis, să le rezume,/ Să nege, dreaptă, linia ce frângi:/ Ochiu în virgin triunghiu tăiat spre lume." Ochiul lui Dumnezeu, cu muchii şi ascuţimi, sfidat de linia curbă, plăcută, alunecătoare ca ispita, a capetelor păcătoase: "ovaluri stau, de var, ca o greşală." Tot despre aglomeraţia vitală, în care greşeala se naşte cu naturaleţe, şi e stinsă la fel de firesc, e Poartă: "Suflete 'n pătratul zilei se conjugă,/ Paşii lor sunt muzici, imnurile-rugă./ Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,/ Vindecă de noapte steaua 'n tremurare.// Pe slujite vinuri frimitură-i astru'./ Munţii'n Spirit, lucruri într'un Pod albastru./ Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi/ Fulgeră Sodomei fructul de măceş." Să fie, între cer şi mare, în albastrul credinţei bătînd în verdele păcatului, aici, dialectica (vorba lui Dodds) sufletului grec? Acela a cărui intuire spunea Barbu că e o favoare a zeilor? Zei de piatră şi baladă, libertini şi neînduraţi, veghind jocul, tot atît cît îl şi strică.
Exista, în lumea elenistică, onoarea secundară, ????, pe care o primeau aşa-numiţii, la Hesiod, oamenii de argint, eroii care păcătuiau prin hybris, decăzând jumătate de dreaptă, prin mândrie necontrolată, din statutul lor. O onoare, deci, în absenţa eroului, un premiu de consolare. În felul lui, Jocul secund este aşa ceva. O scotocire în lumea de elemente din care ideea s-a dezghiocat. O reconstituire nostalgică a clarităţii din cioburi neîndoios frumoase: "Crescut, între mâini ca de apă,/ Ce lucru al tainei cercai?/ Sub verdele lumilor plai/ Arai o lumină mioapă." (Aura). Trebuie, deci, să te apropii prea mult ca să vezi minunea. Şi imaginea se tulbură, rănită de căutări.
"O, iarba mea din toate mai frumoasă", din Mod, e expresia unei adoraţii cvasi-argheziene pentru necunoscutul care nu se arată. Celebrat, în lipsă, prin jocuri balcanice, rituale, jocuri ale dragostei şi ale morţii, ale libertăţii, freneziei şi pierderii minţilor. Fiindcă, în definitiv, la ce ajută mintea?
Despre ele, bacanale lirice, sînt Uvedenrode şi Isarlâc. Despre amestecul de tristeţe şi bucurie, la fel de sfîşietoare, din versul lui Longfellow. Păunul, plocon perisabil, împărţind aceeaşi soartă cu bufonul care-l ucide, e simbolul acestei lumi fastuoase şi muritoare. De aici, nostalgii "la spartul nunţii", făcînd din imagini de Serai ecouri ale melancoliei unei căi care se-nfundă. Calea spre înalt, pe care ciupercă şi om o uită şi-o rătăcesc: "E, Oul, celui sterp la fel,/ Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă 'n el./ Şi nici la cloşcă să nu-l pui!/ Îl lasă 'n pacea întâie-a lui,// Că vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt, doar nunta, începutul." Şi, pierduţi, în loc de transfigurări complicate, "dăm cu sâc/ Din Isarlîc." Bucurîndu-ne, în acelaşi vălmăşag de imagini, de clipa cea repede. Pe-alături de ea, Grecia veşnică îşi face, neabătută, jocurile. Violente şi drepte.
Ca şi metafora, poezia lui Barbu este o figură a substituţiei. La zece ani după Joc secund, în Timpul, Paul Scorţeanu (adica Miron Radu Paraschivescu şi alţi cîţiva...), îşi încheie Albumul contimporan, sub portretul lui Barbu, desenat şi gravat în lemn de Marcel Iancu (care deschide volumul de versuri) aşa: "Aşi putea jura că savantul şi poetul închis în tăceri şi certitudini, mângâie acasă, blana de mătase a unei pisici domoale pe care trebuie să şi-o fi împrietenit în dorul şi absenţa câinelui Fox." Jocul secund e un dor, o absenţă. De ce, a cui, rămîne secretul închis în legendele Eladei, pierdut printre pietre calde şi mări deschise.
