Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
A copia de Rodica Zafiu

E foarte posibil să trăim în universuri de cunoştinţe şi mai ales de valori paralele; doar la izbucnirea cîte unui conflict observăm că aceleaşi cuvinte sînt folosite în înţelesuri diferite, iar valorile care le sînt ataşate pot fi chiar contradictorii. E şi motivul pentru care rareori o controversă se sfîrşeşte, ca în manualele de comunicare, cu un compromis fericit sau cu un act de convingere. De obicei, valorile personale rezistă tuturor încercărilor persuasive. Am avut de mai multe ori bănuiala, acutizată în preajma sesiunilor de examene, că termenul a copia nu se bucură de consens în lumea românească şcolarizată: nici ca semnificaţe, nici ca evaluare. De vină e probabil un uz şcolar restrictiv al verbului: copiatul la extemporale şi la teze e prototipul acţunii care a introdus deja în DEX un sens secundar, absent din vechiul dicţonar academic, dar destul de imprecis ( "În şcoală. A redacta o lucrare folosind în mod nepermis lucrarea altui elev sau alte surse de informaţe"; precizarea "în mod nepermis" presupune raportarea la reguli stabilite, cunoscute). Oricum, acel copiat care e o activitate specială şi se poate baza chiar pe o fază preliminară de creaţe ( pregătirea fiţuicilor) e condamnat în mod absolut. În schimb, şcoala tinde ( tindea?) să tolereze sau să premieze alte forme de copiere. Învăţatul pe de rost şi reproducerea exactă din memorie a unui text au fost multă vreme ( mai sînt încă, poate?) o formă de adecvare şcolară răspîndită şi răsplătită. Cu atît mai justificată cu cît nu se baza pe un text scris, ci de unul dictat de profesor. Cred că în acel caz - un text vorbit, notat personal, învăţat personal, reprodus fără a mai privi notiţele... - ideea de copiat se pierdea cu totul. În hăţşurile dialectice ale raporturilor scris / oral, profesor / sursă, ideea de copiere se rătăcea... Logic, un învăţămînt care cere copierea şi reproducerea exactă a unor texte devenite folclorice nu poate în acelaşi timp condamna această practică. Ani de zile, la materia numită literatura română, profesori consideraţ buni au dictat comentarii pe care elevii urmau să le înveţe şi să le reproducă. Plagiatul era deci nu numai recomandat, dar chiar impus. Judecata morală suspendată sau inversată: cel plagiat ( profesorul), era mulţumit să-şi vadă propriile fraze reproduse cît mai exact. Mă îndoiesc că multor elevi li s-a spus foarte clar că e interzis nu numai să copieze după colegul de bancă, după fiţuici sau cărţ deschise sub bancă, dar şi să înveţe pe de rost şi să reproducă cuvînt cu cuvînt texte din cărţ şi chiar din manual; că e o prostie să reproducă exact chiar ceea ce a spus profesorul lor. Cînd, în urmă cu cîteva luni, un caz de plagiat dintr-un manual şcolar a apărut în paginile revistelor literare, incredibilele justificări ale persoanei acuzate intrau în aceeaşi logică: a activităţi didactice în care dreptul de proprietate intelectuală se suspendă, în temeiul obligaţei de a învăţa, adică de a memora. Trăim în legislaţi mentale paralele. ( Se poate doar spera în începutul făcut prin introducerea între probele de examen a celui mai simplu mod - "text la prima vedere" - de a distruge cel puţn o parte din eşafodajul de memorare şi copiere didactică.)
            
O altă diferenţă de perspectivă şi evaluare o introduce gradualitatea copierii. Pentru a nu suspecta direct de rea-credinţă o seamă de persoane, tind să cred că mulţ dispun de norme foarte relative în domeniu, hotărînd în fel şi chip momentul în care începe sau încetează să fie vorba despre copiat. Am întîlnit numeroase cazuri, însoţte de apărări şi proteste îndîrjite: o carte deja trecută în bibiliografie poate fi folosită oricît şi oricum; o modificare în text absolvă de orice vină: e cazul virgulelor, al conjuncţei "şi", al suspendării cîte unui "etc.". Dacă pe pagină sînt mai multe asemenea modificări în special din nevoia de a mai reduce din lungimea textului-sursă, convingerea copistului în îndreptăţrea sa e maximă.
           
În această confruntare dramatică în care unii, surprinzător, par să fi aflat de undeva de obligaţa citării; poate pentru că un demon al orgoliului îi împinge să creadă că pot spune şi ei ceea ce a exprimat deja cît se poate de bine şi definitiv o autoritate recunoscută a intervenit, de mai multă vreme, Internetul. Am avut tendinţa să consider că această democratizare şi facilizare extremă a activităţi de copiere ( copy and paste) are şi un rol pozitiv de conştientizare şi culpabilizare: în momenul în care copistului nu i se mai oferă scuza muncii sale singuratice şi răbdătoare de transcriere a textului ( cu sau fără schimbări de virgule), aş fi zis că îi dispare şi ultima justificare morală. Actul mecanic de preluare a unor pagini întregi din Internet facilitează furtul, dar unifică, poate, criteriile morale: cel care fură devine conştient, tocmai prin uşurinţa procedeului, de calitatea gestului său. Încep totuşi să am îndoieli şi în această privinţă: s-ar putea ca în cazul copiatului electronic autojustificarea să fie găsită în activitatea de căutare. Faţă de detaliul "descărcării" rapide a unor pagini, onoarea hoţului e salvată de greutatea de a le găsi: folosirea isteaţă a motoarelor de căutare, eliminarea multor surse inutile, descoperirea paginilor celor mai utile şi greu de descoperit de alţi etc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara