Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2013, 484 pag. Cartea aceasta n-a fost gândită ca un memorial. (O spune franc şi autoarea, în primul paragraf al prefeţei). Tragedia e că a ajuns, pe parcursul scrierii, să devină unul. Punctul de plecare l-a constituit un examen de conştiinţă: realizând că, nu o dată, alţii au gândit pentru ea, alţii au luat decizii în numele ei, alţii i-au construit ipostazele personale, Ana Blandiana a decis să inventarieze aceste detestabile situaţii.
A rezultat un repertoriu de aproape cinci sute de pagini, ce subîntinde, chiar dacă nu în ordine cronologică, o întreagă biografie. Surpriza trebuie să fi fost cu atât mai mare cu cât situaţia contravenea unui precept de la care poeta s-a străduit să nu se abată nicicând. Încă de la vârsta debutului, aflăm într-un rând (p. 8), deasupra mesei ei de lucru au vegheat constant cuvintele lui Erasmus din Rotterdam: „să nu te laşi folosit de nimeni”. Folosită, făţiş, Ana Blandiana nu pare să se fi lăsat. Rezultă limpede din carte. Dar manipularea are legităţile ei, înspăimântător de subtile. Ele nu ţin cont de voinţa „victimei”. O eludează, operând de obicei prin învăluire, apelând, tot de obicei, la circumstanţe şi la accesorii de tot soiul. Rareori inamicii declaraţi sunt agenţii manipulării. Ei sunt, aşa zicând, previzibili, iar strategiile lor pot fi, cu ceva tact, dezamorsate. Nu e o noutate, iar Ana Blandiana nici n-o prezintă ca şi cum ar fi: „mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei” (p. 10). Convingerile (fie ele şi etice), cărţile (fie ele şi oneste) au fost, în timp, adevăratele pericole. Faptele, mai puţin.
De altfel, Blandiana nici nu are profilul unui depozitar de întâmplări. În spiritul generaţiei ei (şi, mai departe, în logica necontingentă a lui Camil Petrescu), ea „vede idei”. Aşa încât, cu toată armătura lui narativă, acest Fals tratat de manipulare instrumentează, de fapt, o colecţie de eseuri morale. Problema răului (politic sau doar instrumentat politic) e, aici, o problemă de căpătâi. De la primele pagini, în care e povestită arestarea tatălui printrun truc josnic al celor care operează percheziţia şi până la ultimele, dedicate libertăţii mai degrabă tulburi de după revoluţie.
Spuneam că, aşa cum rezultă din paginile Falsului tratat, viaţa Anei Blandiana arată ca un continuu asediu. Unul reconstituit, dedus din amintiri şi interpretări ale confuziilor istorice succesive. Poate că unele sunt exagerate, poate că uneori autoarea e mai sensibilă decât s-ar cuveni şi vede pretutindeni (chiar şi acolo unde nu sunt) regii şi potemkiniade. Numai că trebuie totodată să-i recunoaştem autoarei dreptul de a specula pe marginea unor episoade ale propriei vieţi. Nereuşind să-şi vadă dosarul de urmărire (deşi cu siguranţă a avut unul), deci rămânând străină de informaţia brută, Blandiana o decantează din suita de dezinformări la care a fost supusă persoana ei (intimă sau publică, după caz). O încercare dificilă, dar cinstită. Spiritul, singur, poate face cât nu fac tonele de documente depozitate în arhive. E, în optica mea, marea calitate a acestei cărţi.
Deşi autoarea n-o spune explicit, e limpede că politicul e adevărata bête noire a Falsului tratat de manipulare. Lumea literară, în care, totuşi, Ana Blandiana a activat atâtea decenii, e pomenită doar secvenţial (ceea ce, pentru cititorul de literatură care sunt, e frustrant) şi doar ca ilustrare a unor cazuri de civism. Dintre puţinele nume cu care, totuşi, ne întâlnim, se remarcă Georgeta Dimisianu, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Iorgulescu (a cărui identitate e trecută sub iniţială), Mircea Dinescu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Mircea Zaciu. Şi, desigur, Romulus Rusan. Au fost scriitorii străini de manipularea care face obiectul acestei cărţi? Categorial vorbind, da, pare să spună Ana Blandiana. Nu despre o exonerare în bloc e vorba, ci despre o corectă evaluare a răului făcut. Sigur că a nu premia o carte meritorie este, sub raport valoric, o culpă compromiţătoare. Sigur că a „trage sfori” într-o competiţie în numele amiciţiilor de cafenea e, profesional vorbind, ruşinos. Scena, care descrie o şedinţă a juriului USR dinainte de 1977, e memorabilă. De altfel, ea consemnează prima şi ultima prezenţă a Anei Blandiana în respectivul juriu (pp. 107 - 110). Dar, oricât de dezamăgitoare, astfel de derapaje nu puneau în pericol demnitatea (sau, uneori, viaţa) nimănui. De altfel, pentru Ana Blandiana, viaţa de breaslă (ca instituţie, aşa cum o priveşte, de pildă, Dan C. Mihăilescu) nici nu există. Nu e singura asemenea situaţie. Nici faţă de critica literară, poeta nu se arată mai indulgentă. O respectă, desigur (în virtutea eleganţei intelectuale pe care a profesat-o dintotdeauna), dar o respectă ca act de creaţie, şi nu ca mandatară a autorităţii. Explicaţia derivă din cauze, s-ar zice, şi mai adânci: faţă de propriile scrieri, Blandiana declară (şi n-avem de ce să-i punem la îndoială sinceritatea) că nu resimte, odată încheiate, vreun ataşament special. Un eseu întreg (pp. 116 - 120) e dedicat acestei ciudate, inexplicabile înstrăinări.
Mult mai impresionante însă sunt „episoadele” (deopotrivă ante şi postdecembriste) ai căror protagonişti sunt ura fără cauză, meschinăria ridicată la puterea a treia, terorismul insinuant şi în genere toate aceste boli ale sufletului evoluând de la un capăt la altul pe o claviatură inumană. Mă gândesc, bunăoară, la un eseu ca Lecturile de la Covent Garden. În filigran, el conţine, explicitată precis, toată formula emoţională a acestei cărţi. E vorba despre un eveniment petrecut în 1986, când, invitată la un festival de poezie în Anglia, Ana Blandiana devine, practic, monedă de schimb în jocul tactic dintre Londra şi Bucureşti. Din ţară, se amână emiterea vizei. Din străinătate, e căutată insistent pentru a se urgenta formalităţile deplasării. Ea n-are, însă, nici un cuvânt de spus. E la mâna autorităţilor şi, mai mult decât să aştepte, nu poate face. Cum nici una dintre părţi nu vrea să-şi asume vreo răspundere, în cele din urmă (ceea ce înseamnă, literal: în ultima clipă), poeta primeşte viza, cu numai câteva ore înainte de îmbarcare. Evident că e prea târziu. (Asta şi scontaseră cei de la Bucureşti). Replica britanică nu întârzie: organizatorii „regizează” momentul cu fineţe. În locul Anei Blandiana, pe scenă e adus un scaun gol. Pe fundal, o înregistrare cu vocea autoarei suplineşte ostentativ absenţa. Dacă n-ar fi de un cinism tulburător (căci singura victimă evidentă e chiar Blandiana), înfruntarea aceasta vanitoasă ar avea aparenţa unei farse.
N-aş fi în schimb foarte aspru cu una dintre urmările acestei „curse pentru manipulare”, care ţine de reflexele de lectură ale epocii. Că, în ţară, textele se citeau „la două capete” (unul al mesajului literar, celălalt, al mesajului politic subversiv), se ştie. Din astfel de texte era alimentat metabolismul Cenzurii. În acelaşi timp, pentru cititorii avertizaţi, poemele ori romanele cu cheie reprezentau supape necesare unui bun reglaj psihic. Niciodată, însă, la noi, decodificarea n-a fost una explicită. Totul rămânea la nivelul sugestiei, care trebuia detectată printre rânduri. Chiar atunci când devenea un bun colectiv (cum i s-a întâmplat chiar Anei Blandiana cu poemele din Întâmplări de pe strada mea), mesajul rămânea unul tacit. Nu la fel proceda, se pare, publicul occidental. Stă mărturie o pagină din acest Fals tratat de manipulare:
„Acelaşi sentiment l-am avut când, după revoluţie, am aflat că marele cotidian londonez „The Independent” publicase pe o pagină întreagă unul dintre cele patru poeme din Amfiteatru, Totul, dând textul românesc, versiunea engleză, o ilustraţie satirică a lui Ceauşescu şi pe tot restul marii pagini de ziar explicaţia, pentru uzul cititorului englez, a fiecărui cuvânt aparent banal al textului, ca să poată înţelege de ce atât de nevinovate cuvinte au putut părea cenzurii comuniste subversive şi cititorului român incendiare. Unele cuvinte erau explicate prin mici povestiri ale unor întâmplări reale sau doar circulând în folclorul bucureştean (cuvântul pisici pus în legătură cu demolarea Spitalului Brâncovenesc, Cântarea României cu o adevărată definire a fenomenului), altele erau descrierea unor cutume ţinând de istoria comunismului (întâmplări la aeroport, steguleţe, portrete cunoscute, lupta popoarelor pentru pace) sau a vieţii cotidiene în comunism (cozi la făină, maşini cu butelii, ţigănci cu kenturi), altele decodificau printr-o informaţie la zi formule ironice, de argou (adidaşi). De altfel, cel puţin în ce priveşte acest ultim cuvânt, informaţia ziaristului Kevin Jackson o depăşea pe a mea. Eu mă gândisem pur şi simplu la pantofii de sport marca Adidas, la care visau toţi adolescenţii din România, în timp ce în „The Independent” explicaţia dată era aceea că adidaşi erau numite în deriziune cele două picioare de porc, pentru care se stătea ore întregi la coadă” (p. 238).
O carte tristă (scrisă fără bucurie, cum spune chiar Ana Blandiana) nu prin ceea ce afirmă, căci orori au fost şi vor mai fi în istorie, ci prin ceea ce lasă să plutească în aer, ca o concluzie tabu: totul poate fi manipulat, mai devreme sau mai târziu. În epoci de dictatură sau în perioadele de acalmie. Înainte şi după revoluţii. Se poate evada din malaxorul acesta? Tot Blandiana oferă o soluţie: se poate, dar numai individual şi numai în oglinda propriei conştiinţe. Refuzând să manipulezi şi alegând calea mai abruptă a persuasiunii.
„Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving” (p. 412).
E o frază rostită de autoarea acestei cărţi în prima întâlnire a CFSN.
