Înapoi la clasici
Grupăm, sub acest generic, trei revizitări ale unor clasici ai (neo)latinităţii. Dinu Flămând „atacă” Oda I, 28 a lui Horaţiu, încercând să lămurească vechi dileme ale hermeneuţilor care s-au aplecat asupra ei. Radu Cernătescu descoperă un Dante ezoteric, pornind de la un pasaj adesea ignorat dintr-un Cânt al Paradisului. În fine, Dana Diaconu pleacă în căutarea Adevăratului Quijote, la patru secole de la apariţia părţii a doua a celebrului roman. Trei dovezi că peste vechii maeştri, iscodiţi prin ungherele lor ascunse, nu se pune niciodată praful. (S.V.)

De peste două mii de ani o misterioasă odă scrisă de Horaţiu rezistă la asalturile celor mai dibaci hermeneuţi, părând că le dă dreptate tuturor şi nici unuia. Perplexitatea decurge mai întâi din constarea că este singura odă în care acest mare autor latin nu pare să mai vorbească în numele său, deşi în toate celelalte îi simţim chiar prezenţa fizică. Nedumeririle sporesc pe măsură ce observăm că două sau trei voci auctoriale preiau treptat regia discursului, alternând tonul elegiac cu sarcasmul, uşor ironic, spre a sfârşi ca un epitaf absent, pe care oda pare că îl cerşeşte. Confuzia nu face decât să sporească atunci când încercăm să pricepem cine cui i se adresează. Ar fi vorba de spiritul insepult şi neliniştit al unui marinar înecat, fantomă abisală care de la bun început apostrofează dar şi consolează spiritul altui mort: pe cel al unui celebru geometru pitagoreic – Archytas. Numai că acesta din urmă, după un ciclu de metempsihoze, îşi odihneşte, totuşi, trupul sub o piatră tombală pe ţărmul apulian, câtă vreme spiritul marinarului mort în ape nu-şi găseşte liniştea fiindcă a rămas neîngropat. Iată de ce el se adresează, începând cu cel de-al 23 vers, o dată cu apelativul „At tu, nauta”... şi unui marinar viu, drumeţ care tocmai străbate pe uscat acele ţinuturi unde se află mormântul arpentorului pitagoreic. Pricepem spre sfârşit, dacă e să credem că aceeaşi voce revine, că mortul neîngropat i-ar cerşi marinarului terestru câţiva pumi de ţărână aruncaţi peste ape, astfel ca sufletul său să-şi găsească liniştea în adevărata şi singura moarte demnă, pentru un om, cea a trupului restituit gliei. Dar nici aici nu ne dăm seama dacă ţărâna ar trebui aruncată peste apele mării în acel loc, sau pur şi simplu în abisul marin abstract unde s-ar afla oasele şi tigva celui înghiţit într-un posibil naufragiu. Nu ştim fiindcă nici nu e nevoie să ştim. Tot aşa cum nu ne dăm seama dacă ni se propune un singur monolog sau o suită de dialoguri în care un mort îl consolează pe alt mort. Sau tot el îl apostrofează pe un om viu să se oprească din mersul lui grăbit spre a îndeplini un ritual spre cinstirea defuncţilor. Nu ne dăm seama fiidcă este un fel de confuzie inevitabilă. Vocile apar din mai multe părţi şi dispar, e o hărmălaie dar şi un fel de amnezie capricioasă, scoasă în evidenţă doar de schimbarea direcţiei în discurs. Superbul pasaj ce evocă „aceeaşi noapte care pe toţi ne aşteaptă” – Sed omnis una manent nox... poate fi gândul intim al autorului, unul terifiant pe care rareori îl rosteşti sau ţi-l spui ţie însuţi. El apare şi dispare în „pomelnicul” morţilor, dar nu e tema centrală. Alte pasaje cu aspect de monolog pot fi identificate pe parcurs. Aşa că trebuie să ne întrebăm: ce poate însemna acest lucru?
Cuvintele se încumetă să străbată aceste presupuse interstiţii ce par să comunice între lumea vieţii şi cea a morţii, dar înţelesul ascuns al acestei căutări ne sugerează că ajungem la imposibilitatea de a găsi comunicare.1 Însă este o imposibilitate „bogată”, căci toate civilizaţiile presupun existenţa unui dialog-monolog între cele două lumi, conform celei mai tenace credinţe instituite de când omul cinsteşte moartea şi memoria semenilor săi. Dar faptul că gândindu- ne la antecesorii noştri ne simţim în „contact” viu cu ei, ne face să le atribuim şi lor aceeaşi fidelitate faţă de noi, să presupunem că există şi un contact al lor cu noi, vehiculat cu un alt soi de memorie şi de vorbire. Poate de aceea, pe pietrele tombale ale vechilor greci epitaful era o spunere făcută în numele defunctului. Opreşte-te, trecătorule, cinsteşte numele celui care am fost eu, cutare... Acestei inscripiţii i se spunea sema, iar ea se află chiar la începutul râvnei noastre semiotice de a descifra înţelesurile conţinute în semne şi însemne. Piatra inscripţionată făcea un unghi drept cu trupul alungit, cu soma, era simbolul de „verticalitate” al acestei tâlcuiri, cum ar spune Ion Barbu. Iar ştiinţa descifrării semnelor de la această perpendicularitate începe, de la citirea şi desluşirea mesajului lăsat de cel plecat. Se cuvine să nu-i pierdem urma, dar şi să intrăm în comunicare spirituală cu el. Pot să facă aşa ceva cuvintele noastre, să restabilească necesara comunicare cu cei plecaţi dincolo? Ardenţa melancoliei din oda horaţiană ne demonstrează că imposibilul poate fi celebrat. Şi avem astfel muzica secretă, arta captivă ce palpită cu o incredibilă forţă, în această minune inventată prin cuvinte care se numeşte: oda! Misterioasă, în cazul de faţă, şi la fel de inexplicabilă, în densitatea ei umană, precum gestul primului om de peşteră care a aşezat trupul mort al tatălui său pe frunzare şi l-a înconjurat cu pietre magice.

HORAŢIU
Oda I, 28
(Archytas)2

Tu al mărilor şi peste ţinuturi şi de innumerabilele nisipuri măsurător
ce erai, Archytas,
iată-te sufocat sub un strat de pulbere dat umilului tău mormânt pe
coasta de la Matinum
la ce-ţi va fi fost de folos că ai străbătut cu spiritul vămile cerului şi
întinsul pământului dacă
tot te pândea şi pe tine moartea? Morţi sunt acum tatăl lui
Pelopis3, oaspete-al zeilor, şi Tithon4 îmbătatul
de auroră, smuls în văzduhuri, precum şi Minos5 căruia Jupiter tainele
Cretei-i împărtăşise,
iar Tartar îl ţine pe Panthoidis6 cel încă o dată coborât în Infern,
deşi scutul său mărturie ar sta că la prăpădul
Troiei el nu pare să-i fi lăsat negrei morţi decât pielea şi nervii, iar tu
socoteai că el nu fusese nicidecum mai puţin înţelept decât drept.
Doar că o singură noapte pe toţi ne aşteaptă şi o singură
dată paşii noştri vântură colbul pe drumul fără de-ntoarcere.
Furiile pe unii îi hăcuiesc ca să-i fie crudui Marte pe plac iar pe marinar
îl bea marea până la ultima lui suflare;
de-a valma sunt împinşi laolaltă bătrâni şi tineri înspre funesta groapă,
nimeni de pe răbojul Proserpinei nu-şi scapă capul.
Şi pe mine năvalnicul Notus7 ce însoţeşte Orionul la asfinţit
m-a acoperit sub valuri iliriene.
Dar tu, marinarule, n-ar fi bine acuma să te zgârceşti, aşadar
dăruieşte-le oaselor mele neînhumate
şi tigvei mele fără mormânt un grăunte de nisip vagabond.
Căci astfel vânturile ce învrăjbesc apele hesperide
şi izbesc în pădurile dinspre Venosia8 nu te-or vătăma şi pe tine,
iar Jupiter şi Neptun în sacrul Tarente9 te-or răsplăti.
Vrei oare tu din pură nesăbuinţă să comiţi un delict de care mai apoi
vor fi acuzaţi fiii tăi inocenţi? Fastuoase
represalii te pot aştepta şi pe tine şi datorii numeroase pentru încă
alte nebănuite greşeli: de mă laşi în izbelişte
blestemul meu te va urmări şi niciun sacrificiu nu-ţi va mai folosi.
Eşti grăbit? N-o să-ţi ia prea mult să arunci de trei ori
peste mine câte un pumn de pământ şi-apoi du-te în drumul tău.

_______________
1 Evident că şi această interpretare a fost parţial schiţată – Horace and the monuments: a new interpretation of the Archytas ode (C.1.28), Harvard studies in classical philology, Harvard University Press, 1984. Dar interpretarea de acolo nu este şi a noastră.
2 Archytas – om de stat şi geometru (sec VI.a.c.) din Tarent, prieten cu Platon, discipol al lui Pitagora, înmormântat lângă muntele Matinum, pe coasta Apuliei. Exegeţii horaţieni desemnează de câteva decenii sub acest titlu misterioasa odă, însă el nu apare în primele ediţii horaţiene.
3 Tantal.
4 Frate al lui Priam, soţ al Aurorei.
5 Rege al Cretei despre care legenda spune că primise chiar de la Jupiter legile pentru guvernarea insulei.
6 E vorba de Euforbius, fiul lui Pantous, ucis la Troia de Menelaos. Scutul său a fost consacrat Iunonei la Argos. Mai târziu, geometrul Pitagora, adept convins al metempsihozei, la care se referă Horaţiu în această secvenţă, a identificat intuitiv apartenenţa acestui scut. Iar faptul că ulterior s-a găsit gravat pe circumferinţa interioară a scutului numele eroului homeric a devenit pentru Pitagoras dovada că în el seîncarnase eroul de la Troia (subliniată aici şi de afirmaţia că Euforbiuşi-a lăsat la Troia numai pieleaşi nervii, nu şi spiritul, care s-a reîncarnat). Prin moartea ulterioară a lui Pitagora, discipol al lui Euforbius, acela ajunge pentru a doua oară în Orcus (Infern). Dar cum Arcytas a fost discipolul lui Pitagora, iar acesta s-a considerat discipol al eroului homeric Euforbius, avem şi un lanţ al metempsihozei.
7 În noiembrie, când constelaţia Orion coboară sub orizont, furtunile erau deseori iscate în sudul peninsulei italice de vântul Notus.
8 Localitate unde se născuse Horaţiu.
9 Oraş la Marea Ionică fondat de Taras, fiul lui Neptun.