Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critică Literară:
A.B.C. sau... de Cosmin Ciotloş

Despre o carte de genul Cum era ? Cam aşa... (Editura Curtea Veche, 2006) am putea spune, scurt şi fără să ne prea pese de stil, că e "faină". Iar aceasta nu neapărat pentru spectaculoasa colecţie de amintiri din anii comunismului românesc, îndrumată şi stimulată de Călin-Andrei Mihăilescu, nici pentru demersul ei (pare-se tot mai necesar în vremea din urmă), cât pentru atmosfera tinerească, prinsă atât de exact în două dublete: ludic inteligent şi tristeţe aristocratică. Nimic mai mult, din fericire. În mare parte, cei 24 de autori se lasă antrenaţi în jocul aproape adolescentin de a compune, din poveşti, un scurt dicţionar al acelor timpuri. Fiecăruia îi revine, simbolic sau întâmplător, câte o literă care va recupera, într-un fel sau altul, mici fragmente de memorie. De dragul preciziei, iată lista completă, în ordinea noului alfabet: Mihai Şora, Vintilă Mihăilescu, Dumitru Radu Popa, Rodica Zafiu, Călin-Andrei Mihăilescu, Răzvan Petrescu, George Astaloş, Sanda Golopenţia, Vladimir Tismăneanu, Bogdan Ghiu, Mircea Horia Simionescu, Adriana Babeţi, Angela Cozea, Doina Jela, Liviu Papadima, Sorin Antohi, Ştefan Anastasiu, Ioan Groşan, Ioan T. Morar, Andrei Codrescu, Şerban Foarţă, Traian Ungureanu, Afra H. Reperul cel mai apropiat pare să fie - din suficiente motive - O lume dispărută, volumul de "istorii personale" al celor patru tineri cercetători ai comunismului românesc: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Destul de înşelătoare comparaţie, totuşi. Avem, adică, încă şi mai multe argumente pentru a le deosebi. Începând cu simplul fapt că între cele patru microromane şi eboşele narative de aici drumul e lung; la fel de lung cum e acela dintre nişte reconstituiri vădit sincere şi umorul fin al unor reconstrucţii; în sfârşit, dacă istoria personală păstrează urme (discrete, e adevărat) ale istoriei publice sau se orientează, giroscopic, după cursul cronologic al aceleia mari, cartea coordonată de Călin-Andrei Mihăilescu trage mai degrabă cu ochiul către şarmul poveştilor autonome. Acesta e, în opinia mea, şi criteriul esenţial de înţelegere a textelor reunite sub copertele roşu carmin ale volumului Cum era ? Cam aşa...: punerea istoriei - de orice fel ar fi ea - în spatele unor perdele semitransparente. Am trăit mereu cu senzaţia că, pentru un foarte tânăr cititor, inocent faţă de context şi imun la subiecte de acest tip, asemenea discuţii libere şi prietenoase cu părinţii sunt mai tentante decât lecţiile primite de la fraţii mai mari. Îmi amintesc că, de pildă, artizanii "lumii dispărute" reuşesc performanţa ca, referindu-se la finala Cupei Campionilor Europeni, câştigată de Steaua în 7 mai 1987, să greşească, unul câte unul şi altfel decât ceilalţi, data meciului. Mai mult ca sigur, e puţină ipocrizie şi puţină preconcepţie în erorile lor. Nu ştiu cum ar fi arătat un asemenea moment tratat în registrul "cum era". Şi nici n-am vreo ocazie să aflu, de vreme ce el e - în chip inspirat - omis. om găsi, deci, întâmplări tulburătoare, obiecte de negăsit, cuvinte care trăiesc mai mult decât lucrurile, eternul cules de struguri de la Cochirleni, nepieritoarea şi înfrigurata navetă, falanstere improvizate şi câţiva copii bine educaţi ai nomenklaturiştilor, ba chiar mici dicţionare insinuân­du-se în dreptul câte unei litere. Dar, dincolo de toate acestea şi infinit mai importantă, o secretă dramă a limbajului. A vorbelor care, în urmă cu 20 de ani, populau - neinvitate - vieţile autorilor de acum. Erau, vrând-nevrând, supuşi unor coduri lingvistice în care nu aveau încredere, dar care erau singurele admise. O limbă de lemn căreia i se adaugă, insidios, sensuri de aceeaşi esenţă. Împrejurarea se dovedeşte, de bună seamă, tragică pentru un filolog (chiar şi diletant). Prima amintire e, cel mai adesea, un cuvânt, iar epoca se reduce la câteva celule lexicale. Exerciţiul hazliu al lui Liviu Papadima devine, la o privire mai atentă, emblematic. Selecţia sa de înţelesuri primite de-a gata dă măsura unui discurs aproape paralel. "orizont - obişnuieşte să se îndepărteze pe măsură ce te apropii. Ca atare, poate fi unanim recunoscut drept ţinta ideală ş...ţ opiu - religia popoarelor (descoperire stupefiantă a filosofilor fără de doză) ş...ţ ospiciu - club politic de orientare alternativă ş...ţ oţel - greu de achiziţionat, în stare brută, în ciuda abundenţei sale notorii, în magazinele de resort. Constituie un produs fără utilitate alimentară imediată, ci mai degrabă de uz vestimentar. Se livrează sub formă de tone pe cap de locuitor, protejând de caniculă şi intemperii ş...ţ om - substantiv foarte neregulat, se declină astfel: la singular Primul Om, la plural oamenii care(-l) urmează. ş...ţ ovaţie - La belle époque = labele, poc !" Unele străbătute de la un cap la altul de umor, altele mimând ilar spiritul şi litera vremii. Pe jumătate intuită bine de Călin-Andrei Mihăilescu, pe jumătate resimţită ca o presiune naturală, raportarea la limbaj e, de fapt, constanta abil disimulată a cărţii. De la distanţa impusă de numărul mare al semnatarilor, mă voi opri doar la două cazuri, ambele oarecum fosforescente. Pentru un filtru de lectură jurnalistic, respectiv pentru unul dezinteresat, strict literar. Aşadar, în toiul deconspirărilor celor care au colaborat cu Securitatea, Sorin Antohi îşi publică integral autodenunţul cunoscut deja din presă. De ce, totuşi, aici? De ce şi aici? Trecem cu vederea exploatarea unei îndelungi tăceri neonorante în beneficiul propriei imagini, lăsăm la o parte nepotrivirea de fundal dintre Antohi şi toţi ceilalţi. Acoperim, adică, un hiatus de moralitate. Dar până şi aşa, pe palierul îngăduitor al stilului, povestea lui e, raportată la carte (şi, vai, la titlu), neinteresantă. Sorin Antohi rămâne singurul care nu trece graniţele istoriei pentru a crea o poveste. Iar acesta este, răspicat spus, un neajuns. Curiozitatea reală începe însă o dată cu al doilea caz: cine este Afra H.? Unul sau una dintre autori, surpriza cărţii, care nu-şi divulgă identitatea, scriind un text deopotrivă încruntat şi lipsit de inhibiţii. Tentaţia de a face identificări succesive cu personaje din volum sau din afara lui este prea mare ca să nu fie şi periculoasă. Personal, aleg halucinanta cale de mijloc: ar putea fi vorba de un narator fictiv, creat la 24 de mâini, care să corespundă, pe cât se poate, cititorului model al opului. Improbabil, recunosc, să fie aşa. Cu siguranţă, însă, e cam aşa...