Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Scrisori portugheze:
25 aprilie de Mihai Zamfir


Pe 25 aprilie 2001, dimineaţa, în cea mai celebră sală publică din Portugalia - sub cupola Parlamentului - avea loc, ca în fiecare an, festivitatea închinată zilei Revoluţiei din 1974: solemnă, lungă, fastuoasă, sub reflectoarele tuturor camerelor de luat vederi. Totuşi, de la an la an, actualitatea acestei sărbători naţionale păleşte, iar ziua devine istorică; 25 Aprilie deja datează şi va data tot mai mult, pe măsura trecerii timpului.
Nici nu-i de mirare. Contemplând partenerul strălucit al sălii, observai imediat că cea mai mare parte a tinerilor deputaţi, în jur de 35 de ani, purtau probabil pantaloni scurţi în 1974 şi că poveştile despre memorabila zi trebuiau să le sune acum în urechi ca şi cele despre căderea Bastiliei. În plus, oratorii reprezentând toate partidele parlamentare au vorbit în acest an mai puţin despre evenimentul aniversat (cu greu s-ar mai putea inventa noi fraze pe asemenea temă!) şi mult mai mult despre actualitatea politică imediată. à propos de 25 aprilie 1974, se sugerau ultimele certuri ori alianţe, se dădeau lovituri indirecte, se anunţa culoarea pentru proximele alegeri municipale etc. Pe scurt, drapată în principii, trecea în faţă politica la zi.
În acest spectacol mai degrabă monden, atrăgea însă atenţia o tribună specială ce găzduia personalităţile de prim-plan ale istoriei portugheze de după '74: foşti Preşedinţi de Republică, foşti prim-miniştri. Bonomul surîzător Mário Soares, cel care salvase în 1975 ţara de comunism, fost Preşedinte şi fost prim-ministru, stătea alături de rivalul său, Ramalho Eanes, primul Preşedinte al ţării ales prin vot direct, în 1975; ca şi de generalul la pensie Vasco Gonçalves, comunistul din vremea guvernului militar de stînga, ce încercase fără succes sovietizarea ţării. A fost răsturnat, în toamna lui 1975, de o revoltă populară anti-comunistă şi de militarii comandaţi de Ramalho Eanes; care, la rîndul lui, obligat să cedeze puterea civililor, reprezentaţi de Mário Soares, nu s-a împăcat nici pînă astăzi cu relegarea în plan secund. Cu ani în urmă, de-ar fi putut, s-ar fi omorît unul pe altul; acum, stăteau cuminţi în aceeaşi lojă, fără să-şi vorbească, dar suportîndu-se reciproc în strîmtul spaţiu ce le fusese destinat. Stăteau şi ascultau discursul actualului Preşedinte, Jorge Sampaio, personaj complet necunoscut în acel îndepărtat noiembrie 1975, cînd se dăduse lupta pe viaţă şi pe moarte între comunism şi democraţie, dar azi aflat în fruntea statului tocmai pentru că atunci democraţia învinsese.
Dovada supremă? Prezenţa în aceeaşi lojă oficială a inamicilor juraţi de ieri, obligaţi astăzi să se salute politicos, participînd la aceeaşi ceremonie. Actori ai unei piese peste care căzuse cortina, Ramalho Eanes, Vasco Gonçalves şi Mário Soares, împăcaţi cu înfrîngerile şi semiînfrîngerile, acceptau acum să servească, fără voia lor, de exemplu. În acel colţ al sălii se afla materializată, aproape ca într-un muzeu de ceară istoria recentă a Portugaliei. Participanţii grupaţi acolo ştiau perfect că ieşiseră din actualitate pentru a intra în istorie. Posibilitatea unei asemenea scene reprezenta cea mai mare cucerire a lui 25 Aprilie 1974 - şi cea mai durabilă.
Puteam aprecia eu însumi înaltul simbolism al "lojei democraţiei" mai mult decît oricine: la 25 aprilie 2001, sub cupola Palatului Sao Bento, eram unul dintre foarte puţinii oameni care participaseră direct cu alte zeci de mii de oameni), cît şi la comemorarea lui, 27 de ani mai tîrziu, în galeria destinată corpului diplomatic. Am spus "unul dintre foarte puţinii...": dacă stau să mă gîndesc bine, afară de actorii principali, eram poate singurul. Şi de aceea 25 Aprilie vibra în mine mai intens decît în toţi portughezii din sală.