Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Document:
207 & Co. 30 de ani în vizorul Securităţii: N. Steinhardt de George Ardeleanu


Nu am teoria mea! spune Ierunca. Românii n-au avut niciodată un sfînt. Acum îl au pe N. Steinhardt. Este un om minunat, cu caracter ales şi care în închisoare s-a comportat ca un martir. Eu […] cu el şi Dvs. (inf.).Toţi din grupul acesta , … cu care mă mîndresc peste tot. El, Noica, Dinu Pillat, D-ta, Sergiu Al-George sînteţi cel mai valoros grup de intelectuali pe care îi are acum ţara în interiorul graniţelor."

(Notă-extras din discuţiile avute de inf. "Stoenescu" în luna iulie a.c. cu V. Ierunca la Paris, cu privire la Dinu Pillat şi alţii…/1 sept. 1970 - v. fotocopia notei informative)

Substituirea identităţii umane printr-un număr sau printr-un cod este - nu e nici un secret - un apanaj al sistemelor totalitare (fascism sau comunism). În fapt, o tentativă de dizolvare a identităţii (în esenţă ireductibile) prin mecanismele, nu numai ideologice, ci şi practice, ale masificării. Numărul care dă titlul acestui material este numărul dosarului de la Securitate al lui N. Steinhardt, aflat în arhivele CNSAS. Despre existenţa acestui dosar luasem cunoştinţă citind mai multe articole semnate de Clara Cosmineanu, o tînără şi foarte competentă cercetătoare la CNSAS. În primul rînd, un text în suplimentul "Aldine" al cotidianului România liberă din 27 iulie 2002, intitulat "Steinhardt urmărit de Securitate (D.U.I. ŤScriitorulť)" (de fapt, o comunicare ţinută la al X-lea Simpozion de la Sighet, 5-7 iulie 2002, organizat de Fundaţia Academia Civică), apoi un articol cu titlul "Povestea neştiută a Jurnalului fericirii", în vol. Despre Holocaust şi comunism (Ed. Polirom, 2002), în sfîrşit în Analele Sighet, vol. 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfîrşit de sistem (Fundaţia Academia Civică, 2003), o reeditare a comunicării din 2002. Dar ceea ce e şi mai important este că domnia sa, în colaborare cu d-l Silviu B. Moldovan, va publica în curînd la Editura Nemira un volum intitulat Scriitorul Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Este un volum care conţine 100 de documente, însoţite de o prefaţă a lui Toader Paleologu şi de un text al Clarei Cosmineanu. Un volum căruia îi prevăd o carieră de best-seller (în sensul bun al cuvîntului). Dacă nu va fi aşa, vom avea încă o certitudine a ceea ce Monica Lovinescu numea "climatul de sinistroză la care ne-a adus amnezia".

Cînd, în urmă cu două luni, am început eu însumi să studiez la CNSAS dosarul lui N. Steinhardt, tot d-na Clara Cosmineanu avea să mă "iniţieze" în labirintul haotic şi coşmaresc al acestuia. Aveam să-mi dau seama că este nevoie şi de alte "chei", de alte "cifruri" decît cele pe care le presupune decriptarea unui text literar.

Este vorba de un dosar de 11 volume (de fapt, 9, primele două avîndu-l ca "obiectiv" pe Dinu Pillat), totalizînd în jur de 8000 de pagini. Aceasta, separat de dosarul procesului "Noica-Pillat" (F. P. 118988), care cuprinde 21 de volume. Impresia produsă este cea a unui număr echivalent de bolgii ale Infernului, un Infern pe care N. Steinhardt l-a străbătut luminos, senin, cu zîmbetul pe buze. Aici cred eu că se afla taina sfinţeniei lui N. Steinhardt: să traversezi un asemenea destin fără să accepţi nici o negociere prin care fiinţa ta ar putea fi mutilată, într-o lume în care identitatea celor mai mulţi dintre semenii tăi se dezintegrează în faţa celor mai derizorii dintre mofturi.

În esenţă, trei-patru sînt corpusurile de texte existente în aceste volume: "Dosar de verificare" (nr. 9802) - codificat "Ortodoxul" (deschis la 9.03.1966 şi închis la 14.12.1966); Hotărîre de trecere în evidenţă pasivă (13.01.1967); "Mapă de lucru" (nr. 1849) - purtînd indicativul "Intelectualul" (deschisă la 26.05.1969 şi închisă la 30.12.1969; "Dosar de urmărire informativă" (nr. 9074) - cu indicativul "Scriitorul" (deschis la 24.11.1972 şi închis la 19.12.1973) şi "Dosar de urmărire informativă" (nr. 1623) - purtînd acelaşi indicativ (deschis la 28.02.1977 şi închis la… trei luni după moartea lui N. Steinhardt). În fapt, intervalele menţionate au o relevanţă parţială, N. Steinhardt fiind urmărit din 1960 (cînd este arestat) fără intermitenţe. Dosarul de verificare are ca obiectiv relaţiile lui N. Steinhardt cu foştii deţinuţi politici şi discuţii "cu caracter ostil", mapa de lucru din 1969 - o presupusă legătură cu Raul Vaugh, "cunoscut ca ofiţer de informaţii englez" (o bănuială neconfirmată), D.U.I. "Scriitorul", deschis la 24.11.1972 are ca obiect redactarea şi confiscarea Jurnalului fericirii, iar D.U.I. "Scriitorul", deschis la 28.02.1977 - "relaţiile cu persoane stabilite în străinătate cunoscute cu poziţie ostilă faţă de ţara noastră, acestea fiind: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Teodorescu Gheorghe, Sanda şi Vlad Stolojan, Monica Lovinescu, Tomaziu George, Mircea Eliade ş.a." (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. V, filele 123-124). De fapt, relaţiile cu "emigraţia reacţionară" erau mult mai de mult în vizorul Securităţii. O dovadă este chiar nota pe care am citat-o la începutul articolului, dată de un informator (scriitor important!) infiltrat prin anii '70 la domiciliul soţilor Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, de la Paris..

Spectrul documentelor selectate este extrem de vast: comunicări între diferitele direcţii şi servicii ale Securităţii naţionale şi teritoriale, note informative, rapoarte de analiză periodice, planuri de măsuri, note de filaj, corespondenţă interceptată (un întreg tezaur epistolar: Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Al. Ciorănescu, Ştefan Baciu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Noël Bernard, Emanuel Neuman, Vlad şi Sanda Stolojan, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Ciomoş etc.), fotografii, fişe de urmărire a persoanelor cu care a intrat în contact N. Steinhardt, interceptări de convorbiri telefonice (vol. 10-11) etc. etc. Numărul persoanelor implicate este, de asemenea, imens: doar în vol. IV şi V (pe care le-am parcurs) am identificat peste 100 de ofiţeri de securitate, implicaţi, desigur, în grade diferite, şi peste 30 de informatori. Informatori recrutaţi din absolut toate mediile prin care a trecut Steinhardt: foşti deţinuţi politici, prieteni (mulţi!), scriitori (şi mai mulţi), redactori şi editori, factori poştali, preoţi, studenţi teologi, călugări, cioplitori de porţi maramureşene…

Notele, la rîndul lor, sînt foarte variate: note incriminante, cu consecinţe dramatice; note impersonale, neutre, stenografieri ale gesturilor cotidiene ale celui urmărit; note benigne, protectoare chiar, date de regulă de prieteni. Aş spune că ultimele două categorii prevalează (nu avea N. Steinhardt o extraordinară vocaţie a prieteniei?) asupra celor din prima categorie. Fireşte, este obligatoriu şi moral să facem aceste nuanţări. Eu însumi am selectat pentru România literară două note de tip diferit: una incriminantă (semnată "Artur") şi una benignă (semnată "Alexandru"). Notele date de informatori precum "Adrian Cozmescu" (din 1969 pînă în 1989!), "Marin Oltescu", "Alexandru", "Nistor" ş.a. par nişte eseuri care pot apărea şi azi în orice pagină de revistă. Pot fi ele, însă, inocentate în absolut?

Cît priveşte notele de filaj, ele sînt… "o poezie" tragicomică. Par jurnale în toată regula (mult mai minuţioase în detalii) pe care "băieţii" au avut grijă să le ţină celor vizaţi. Un fel de Nouveau Roman în registru involuntar. Cel puţin notele de filaj care îl privesc pe Dinu Pillat par desprinse direct din… Alain Robbe-Grillet.

Am selectat pentru această ediţie a României literare un număr, fatalmente limitat, de documente care configurează, cu precădere, scenariul primei confiscări a Jurnalului fericirii (din 1972) (a doua confiscare s-a produs la 14.05.1984, v. România literară nr. 45/2003, p. 5)*. Pe scurt, povestea este următoarea: N. Steinhardt termina Jurnalul fericirii în 1971. Ultima dată consemnată în jurnal este chiar 1971. Voi cita un pasaj de pe ultima pagină: "Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte: Ca să te poţi răstigni şi libera trebuie: mai întîi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public, să te auto-denunţi şi să recunoşti: am greşit! am fost un porc! În al doilea rînd să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecînd prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator; abia atunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobîndeşti dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce " (op. cit., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 393-394). Realizează mai multe dactilograme pe care le dă spre lectură la 2-3 prieteni. Unul dintre aceştia ("Artur") se duce, după lectură, direct cu exemplarul la Securitate. Aceasta intră, aşadar, în posesia Jurnalului… la 30.10.1972. În tentativa de a recupera şi celelalte exemplare şi de a verifica dacă textul n-a fost trimis şi în străinătate, Securitatea înscenează o notă anonimă de un ridicol fără limite. O reproduc fragmentar: "Notă anonimă, 10.12.1972: El are ascunse acasă icoane vechi şi vrea să fugă cu ele în străinătate unde le valorifică prin rudele sale. La fel are se pare şi valută strînsă de la prietenii lui străini carel vizitează de foarte multe ori ca turişti şi vrea să fugă cu ea din ţară. Este un om foarte periculos pentru societate şi pentru cei din jur că face fel de fel de treburi necurate şi afaceri necurate. Stă închis cu 7 lacăte şi nu dă drumul decît la ai lui carel cunosc şi sînt tot ca iel. / Eu zic că dacă-i verificaţi apartamentul veţi găsi lucruri mari şi veţi descoperi treburi importante pentru securitate şi miliţie. El este un înrăit şi un deocheat dacă aţi culege informaţii toată lumea o să vă spună aceleaşi lucruri ca şi mine. că este preten cu mulţi din bloc carel vizitează toată ziua şi toată noaptea. Vecinii spun că are şi arme aduse de pretenii lui turişti pe care le doseşte la el şi vrea să le dea duşmanilor ţătrii. Nu vă dau numele meu pentru că este un om foarte periculos şi mie mie frică de iel. dar să verificaţi că controlîndui casa o să descoperiţi lucruri interesante. Cu multă stimă, un Anonim" (doc. cit., vol. V, fila 276).

Pus în faţa unei asemenea declaraţii, N. Steinhardt trebuie să accepte o percheziţie la domiciliu. Percheziţia are loc la 14.12.1972, cînd i se confiscă şi unicul exemplar pe care îl mai deţinea. Este pus în "filaj" între 10.12.1972 şi 18.12.1972, este anchetat aproape zilnic între 14 şi 29.12.1972. I se interceptează convorbirile telefonice (între 11.12.1972 şi 24.12.1972) şi i se instalează la domiciliu şi alte forme de T.O. (microfoane). Avem, aşadar, imaginea unui om încolţit, reflectat simultan într-o multitudine de "ecrane". Rezistă în mod exemplar (nu era prima dată!), iar Securitatea nu reuşeşte să obţină de la el numele celorlalte persoane cărora le-a încredinţat Jurnalul. Recurge şi la minciună, uneori foarte candid (nu teoretizase el soluţia minciunii în anchetă în Jurnal…, "minciuna, minciuna binecuvîntată, şoptită de Hristos"?). Consecinţele sînt dramatice şi le găsim reflectate, printre altele, într-o scrisoare pe care i-o trimite în 20.01.1973 lui Virgil Ierunca (scrisoarea anterioară este datată… 5.12.1972): "Nu ţi-am răspuns la timp din pricina sănătăţii: am avut neajunsuri cu inima" (N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca -1967-1983-, Ed. Humanitas, Buc., 2000, p. 151).

Am anexat în acest sens: "Notă-raport privind lucrarea Jurnalul fericirii de N. Steinhardt" din 21 dec. 1972 (doc. cit., vol. V, filele 262-267) (o altă "Notă-sinteză" din 28 nov. - realizată, deci, pe baza exemplarului predat de "Artur" - o veţi putea citi în vol. Clarei Cosmineanu); două declaraţii (reproduse fragmentar) date de N. Steinhardt despre Jurnal, din 14 şi 15.12.1972 (variantele integrale ale tuturor declaraţiilor le veţi putea găsi, de asemenea, în vol. citat), două note de filaj din 14-15.12 şi din 17.12.1972 (doc. cit., vol. IV, filele 400-401, 408-409), o "Notă" a Securităţii privind confiscarea Jurnalului… şi rezultatele anchetei, din 28 iunie 1973 (doc. cit., vol. V, filele 85-86) şi, documentul cel mai semnificativ (tocmai de aceea l-am pus primul, răsturnînd ordinea cronologică), nota dată de informatorul "Artur" la 3.04.1973, despre discuţiile acestuia cu N. Steinhardt în urma confiscării Jurnalului şi a anchetelor la care acesta a fost supus; în fine, pentru contrast, o notă dată de informatorul "Alexandru" la 15.10.1981 (doc. cit., vol. V, filele 190-191).

Nota dată de "Artur" este de un dramatism cutremurător, în care raporturile se inversează: victima îi cere iertare turnătorului: "Îţi cer iertare, le cer iertare la toţi". Ca şi pe Toader Paleologu (a cărui prefaţă am citit-o), gîndul mă duce la Dostoievski, însă la o scenă din capitolul al X-lea al romanului Idiotul, şi anume la imaginea nimbului care înconjoară capul lui Mîşkin, cînd acesta este pălmuit de Ganea, scenă pe care, nu întîmplător, Steinhardt o citează în Jurnal…

Iar reacţia prietenului "Artur" este de o abjecţie insuportabilă: "E derutat şi într-o măsură, de-adevăratelea, scrîntit" (doc. cit., vol. V, filele 82-84).

Şi acum, în finalul articolului, întrebarea esenţială: Cine este "Artur"? În ciuda măsurilor de conspirare despre care este vorba în N.B. (Nota biroului), răspunsul e, cumva, previzibil: este tocmai cel care în ultima pagină a Jurnalului fericirii face teoria urcării pe cruce, adică Ion Caraion. Argumente: 1) colaborarea dintre N. Steinhardt şi I. Caraion la traducerea unor cărţi, despre care este vorba în notă. Avem, în acest sens, mai multe documente: corespondenţa dintre N. Steinhardt şi Ion Caraion, publicată în revista Manuscriptum nr. 1-4/2000, p. 58-65 şi în Caietele de la Rohia, vol. III (Ed. Helvetica, Baia-Mare, 2001, p. 84-85); o scrisoare către Virgil Ierunca din 28.02.1975, în care îi mărturiseşte, printre altele: "Ion Caraion a publicat un volum de versuri de Pound la care, ocult, am colaborat şi eu. Polemica lui nefericită cu Ioan Alexandru s-a soldat cu un tollé cvasigeneral împotrivă-i. Prieten cu amîndoi poeţii, sînt foarte amărît; am avut curajul de a-i exprima lui I. C. admiraţia mea pentru Ioan Alexandru" (Dumnezeu în care spui…, p. 178); o notă (doc. cit., vol. V, fila 224) dată de informatorul "Adrian Cozmescu" din 10 mai 1982, după expatrierea lui Caraion, în care A.C. spune, printre altele: "În ceea ce-l priveşte pe Caraion, N. Steinhardt - n.m., G.A.ţ îl cunoaşte ca un element foarte valoros, inteligent, talentat şi extrem de activ. Nu cunoaşte deloc engleza, iar franceza destul de puţin, citeşte şi înţelege perfect, dar nu o stăpîneşte. Alte limbi străine nu cunoaşte. În colaborarea lui cu N. Steinhardt, acesta traducea poeziile englezeşti, iar Caraion le stiliza, de altfel cu mult talent, respectînd perfect ideile şi sentimentele conţinute de texte şi prezentîndu-le într-o ireproşabilă expresie poetică românească" (de altfel, nota are ca subiect principal opiniile lui N. Steinhardt despre gestul plecării în exil a prietenului său).

2) Într-o notă dată chiar de "Artur" la 2.02.1974, acesta, la rîndul său, informează despre elogiul pe care Steinhardt i l-a adus lui Ioan Alexandru în discuţia pe care au avut-o (doc. cit., vol. V, filele 81-109); 3) volumul semnat de Mihai Pelin. "Artur": dosarul Ion Caraion, Ed. Publiferom, Bucureşti, 2001.

Paradoxul infernal este că Ion Caraion a fost, la rândul său, un vechi client al închisorilor comuniste (între 1950-1955 şi 1958-1964) şi sistematic supravegheat de Securitate. Dar... - din nou, vorba lui Steinhardt - nu oricine se ridică la înălţimea suferinţei pe care o îndură...

În loc de încheiere, cîteva cuvinte despre iertare. De ce? Pentru că N. Steinhardt este adeseori invocat într-un asemenea context gestual, îndeobşte, de către adversarii revizuirilor estetice şi, mai ales, morale. Ni se dă exemplul lui Steinhardt, aşadar, care a ştiut să ierte. Este o instrumentare greşită sau, poate, interesată. De fapt, nu e chiar aşa. Ideea lui Steinhardt este că ai dreptul şi chiar datoria să ierţi, însă doar răul care ţi s-a făcut ţie personal, nu şi răul care li s-a făcut altora şi care tinde astfel să se generalizeze printr-o falsă legitimare creştină: "nedreptatea care ţi se face nu ţie, ci altuia, trebuie doborîtă, denunţată, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori" (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 61-62).



George Ardeleanu



* În 1975, în urma unui memoriu, manuscrisul îi fusese restituit lui N. Steinhardt de către conducerea Uniunii Scriitorului (Virgil Teodorescu şi Laurenţiu Fulga), însă - aşa cum reiese dintr-o "Notă de analiză a D.U.I. ŤScriitorulť" din 10.12.1984 - fără acordul organelor de Securitate (doc. cit., vol. VII, filele 56-59). Rămîne o întrebare (şi mai multe scenarii): Cum a ajuns manuscrisul Jurnalului… de la Securitate la Uniunea Scriitorilor?



NOTĂ



În ultimele două săptămîni l-am văzut pe NICU STEINHARDT de două ori. Prima dată a trecut el pe la mine şi, negăsindu-mă în cursul dimineţii, a revenit în după-amiaza zilei. A doua oară am fost eu pe la el. De fiecare dată arăta foarte speriat şi zdrobit. Mi-a spus că se efectuase la domiciliul său o percheziţie, ridicîndu-i-se un manuscris original despre viaţa din închisoare şi copia dactilografiată a acestuia. Un manuscris de cîteva sute de pagini, pe care el nu-l încredinţase spre lectură decît la 2-3 oameni: "Unul din aceştia m-a trădat". Pe cei ai casei, în halul în care arăta, i-a alarmat, mai cu seamă că a ţinut să discute numai cu mine, "între patru ochi". "Ce te întreabă?" -

l-am rugat să-mi spună. "Cine mi-a bătut la maşină, cui am dat să citească manuscrisul şi dacă l-am trimis în străinătate. Nu l-am trimis în străinătate şi mi l-a bătut la maşină cineva venit din străinătate. Cu dactilografiatul am încurcat-o rău. N-au crezut nici o iotă din ceea ce le-am declarat, nici n-aveau cum să creadă. Se poartă foarte frumos cu mine, nu ca atunci cînd m-au arestat. Dacă s-ar fi purtat şi atunci la fel, nu mă condamnau, n-aş fi fost nici eu încăpăţînat şi nu se năştea nici acest manuscris. Eu însă am greşit. Am greşit cumplit. Că am scris cartea, că am ţinut-o în casă, că am dat-o cîtorva oameni s-o citească. Am să mor în închisoare. Totdeauna am visat şi am crezut că am să mor în închisoare pentru multele mele păcate. Asta a fost soarta mea. I-am rugat să nu mă facă turnător. Orice, dar asta nu. Nu pot. M-au întrebat cum aş reacţiona dacă aş afla de o acţiune sau de o activitate împotriva statului, dacă m-aş duce să spun. Am răspuns că, dacă ar fi ceva care să pună în pericol statul, m-aş duce. Dar ca să spun eu că a înjurat cutare sau cutare că e scumpă brînza ori aşa ceva - asta niciodată! Am să pier în închisoare. Te rog să mă ierţi că ţi-am dat-o s-o citeşti. N-am vrut să fac rău nimănui. Sînt un păcătos. Dacă m-au urmărit şi au văzut că am intrat la tine, să spunem amîndoi că am venit să discutăm în privinţa unei traduceri. Eu îţi traduc din cînd în cînd cîte ceva, ştiu ceva mai bine englezeşte, şi tu îmi stilizezi şi cîştig şi eu un ban. De-abia îmi aranjasem şi eu căsuţa în care stau şi-acuma se spulberă. Am fost blestemat să mor în închisoare."

Cînd l-am întîlnit la el acasă, unde într-adevăr mă invitase ca să-mi dea un catalog pentru copil şi să discutăm despre o traducere în engleză, nu se găsea într-o mai bună dispoziţie: "Există pentru mine trei posibilităţi. Să mă aresteze. Să mă chinuie aşa pînă oi înnebuni, cu anchetele. Mă acuză că sînt duşman. Vor numele dactilografei. Cu bătutul la maşină am intrat singur în nişte încurcături nemaipomenite. N-am vrut să fac rău nimănui. Cam bănuiesc eu cine m-a denunţat. Ce să fac? Sînt un păcătos. N-am să mai pot lucra. Or să-mi ia pensia. Or să mă dea afară din casă. Cine ştie, poate că nu mă arestează, dar îmi iau pensia şi casa. Rămîn pe drumuri. Un nenorocit. Eu lucrez încă, dar ştii cum este. Mi-au spus să nu-mi schimb preocupările şi felul de a fi, să nu încetez a vedea cunoscuţi, prieteni, să-mi duc viaţa la fel ca şi pînă acum. Dar sînt sigur că mă urmăresc. Îmi urmăresc telefonul, paşii, drumurile. Trebuie să ne vedem foarte rar. Poate mă arestează chiar de sărbători, ca să mă pedepsească în credinţă, în domnul. Am să mă rog mult de sfintele sărbători, poate se îndură domnul de mine. Îţi cer iertare. Le cer iertare la toţi. Nu, nu, turnător n-am să devin. Să-mi ceară altceva, să mă pedepsească altfel. Ascult. Am greşit, ascult. Însă nu o pedeapsă prea mare. N-am dat-o decît la cîţiva oameni s-o citească."



E derutat şi într-o măsură, de-adevăratelea, scrîntit.



"Artur"



N.B.:



NICOLAE STEINHARDT, fost condamnat, este în atenţia I.M.B., care a iniţiat măsurile de percheziţie.

Deoarece "Artur" ne-a semnalat despre existenţa manuscrisului şi ne-a pus în posesia lui, vom ruga I.M.B. să manifeste grijă pentru conspirarea informatorului, informîndu-i în acelaşi timp despre starea lui N. Steinhardt.



Lt. Colonel



ALBESCU M.



ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR NR. 207, VOL. V, FILELE 81-84Prin posibilităţile informative ale Direcţiei I-a am intrat în posesia fotocopiei lucrării intitulată "Jurnalul Fericirii" redactată de numitul Steinhardt Nicu-Aureliu.

Tratînd creştinismul ca singura credinţă care poate aduce fericirea unui om, autorul aduce printre altele o serie de calomnii la adresa societăţii socialiste; face apologia organizaţiei legionare; comentează ostil modul cum s-au judecat procesele deţinuţilor politici, precum şi modul cum au fost trataţi în închisoare; prezintă tendenţios realitatea existentă la data eliberării lui din închisoare şi comentează nefavorabil măsurile luate pe linie de partid şi de stat în domeniul activităţii ideologice; enunţă concepte duşmănoase privind ideologia marxistă şi esenţa orînduirii comuniste.

Idei care reflectă aprecieri elogioase la adresa fostei organizaţii legionare sînt cuprinse în mai multe pagini ale lucrării, astfel: Referindu-se la "unul dintre cele mai cumplite momente petrecute la securitate" - era vorba de o confruntare cu una din femeile care au făcut parte din grup - afirmă "Acum pentru prima oară sînt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii spre legionarism, înăbuşite, înfundate, tresar, prind viaţă" (pag.25), idei asemănătoare găsindu-se în paginile 29, 175, 530 etc.

Apreciind forma de stat actuală ca tiranică, arată: "… tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui care o doare pe respectiva tiranie" (pag.14); "… tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă masivă şi o disciplină de fier - şi totodată cu un nou ideal (pag. 470).

Citînd pe Voltaire, afirmă: "Ferească-ne însă Dumnezeu de un tiran mînios şi barbar, care necrezînd în Dumnezeu, şi-ar fi sieşi Dumnezeu" (pag. 517), asemenea idei fiind cuprinse şi în pag. 530, 533 etc.

Referindu-se la societatea noastră, pe care o compară cu un "coşmar", arată că este dominată de "trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor (expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.

Primul: năvălesc, nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedei. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.

Al doilea: au sosit pur şi simplu, în sensul cel mai categoric - proştii şi inculţii la putere, şi în ciuda tuturor legilor economice, şi a tuturor regulilor politice, fac prostii ca nişte ignoranţi ce se află.

Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi."

Făcînd rezumatul lucrării Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, face aprecieri asupra orînduirii comuniste astfel: "|sta e comunismul. |sta şi nu altul; tovarăşul de la raion, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, Primusul… Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat undeva, ar fi altfel? Cînd îl vom face noi, va fi altceva.

Iluzii, prostii, tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot acelaşi rasism, marxism nu mai puţin decît leninist (deşi oi fi om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar, să fii osîndit). |sta e, nu altul. Răzbunător, rasist, mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări unde bucătăria este Primusul de pe coridor. Ştiu ei demonii cum să se întrupeze, nu întîmplător" (pag. 200).

Redînd sentimentele avute în momentul eliberării din închisoare, reia amintirea unor vorbe spuse de tatăl său: "…nu te întrista, pleci dintr-o închisoare mai largă într-una mai strîmtă, iar la plecare nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strîmtă într-una mai largă"… (pag.189). În legătură cu organele de securitate arată că: "odată cu noul au revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori… Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat… Anchetatorul redactează el răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte, îl transcrie în limba aulică a instituţiei pe care o slujeşte" (pag.228-229).

Despre şedinţele de judecată arată că "… tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează… Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător, care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut" (pag.24).

Referindu-se la ideologia marxistă arată: "…creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XIX-lea. Eroarea marxistă constă în a spune că fiind sărac şi silit să-şi vîndă forţa de muncă, muncitorul englez din veacul al XIX-lea nu era liber. Liber era. Era însă nenorocit. Asta e altceva. Se face confuzie între libertate şi nenorocire. Şi ceea ce trebuie desfiinţată e nenorocirea, nu libertatea" (pag. 476).

Măsurile luate pe linie de partid şi de stat pentru educarea tineretului sînt interpretate drept o "monstruoasă coaliţiune", între bătrîni şi comunişti: "…comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că, după 25 de ani de educaţie materialistă, merg pe stradă în costum de cow-boy… bătrînii, pentru că sînt obraznici, dezmăţaţi… şi se dovedesc faţă de regimul de care lor, bătrînilor, le-a fost aşa de teamă, ori nepăsători, ori neînspăimîntaţi… ciudată coaliţiune" (pag. 486-487), idei referitoare la tineri aflîndu-se şi la pag.524.



Redînd atmosfera prezentă din



rîndurile foştilor deţinuţi politici, arată că: "… totul e sluţenie, plictiseală, vid… Amintirea anilor închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta… Foştii deţinuţi politici s-au dezamăgit şi ei reciproc; unii s-au arătat necinstiţi, alţii bîrfitori, ingraţi, ranchiunoşi, carierişti, …ceilalţi, dacă le pomeneşti de închisoare dau din umeri, te consideră pisălog, ramolit, zaharisit" (pag. 548).

Avînd în vedere conţinutul duşmănos al lucrării sus-menţionate, redactată de numitul Steinhardt Nicu-Aureliu, urmărindu-se prevenirea difuzării acesteia, cu aprobarea conducerii profesionale, în baza unor anonime (combinaţii), prin care erau "sesizate" organele noastre că ar deţine obiecte de contrabandă, valută, s-a obţinut consimţămîntul său în vederea efectuării unei percheziţii oficiale, sub acoperirea şi cu sprijinul organelor de miliţie din I.M.B.

Cu acest prilej s-au găsit - ca din întîmplare - şi s-au ridicat de la Steinhardt Nicu-Aureliu un exemplar dactilografiat, cît şi alte însemnări ale acestuia pe marginea lucrării, cu conţinut tendenţios.

Pînă în prezent, din cercetări, nu s-a stabilit existenţa unui alt exemplar al lucrării, respectivul susţinînd că le-ar fi distrus deoarece lucrarea ar fi avut un "caracter de confesiune" şi n-ar fi avut nevoie de celelalte exemplare. (S-a stabilit că lucrarea a fost dactilografiată în trei exemplare.)

Precizăm că, atît în momentul găsirii lucrării, cît şi ulterior, cu ocazia chemării la organele noastre, în discuţii şi-a manifestat teama de a nu fi arestat, ca o consecinţă a conţinutului acestei lucrări.

În timpul discuţiilor la organele noastre, Steinhardt Nicu-Aureliu încearcă în mod evident să ne convingă că lucrarea lui nu trebuie interpretată ca avînd un caracter duşmănos, ci doar ca o răbufnire justificată a sa faţă de unele nedreptăţi care i s-ar fi făcut, socotind condamnarea lui ca nedreaptă.



Conţinutul lucrării infirmă însă aceste susţineri ale lui.



De asemenea, el refuză să facă declaraţii împotriva legăturilor prezente şi asupra persoanei care a dactilografiat lucrarea, sub motivul că nu vrea să fie delator, "pe care-i detestă", şi respectiv pentru a nu suferi consecinţe.

Steinhardt Nicu-Aureliu, fiul lui Oscar şi Antoinette, născut la 29.VII.1912 în Bucureşti, de profesie avocat, pensionat medical, cu domiciliul în Bucureşti, str. Ion Ghica nr. 3, sector 4, este urmărit prin dosar de urmărire informativă la indicativ 103/C.I.

Prin sentinţa nr. 24/1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, Steinhardt Nicu-Aureliu, a fost condamnat 12 ani m.s. pentru săvîrşirea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale.

Graţiat în anul 1964, Steinhardt Nicu-Aureliu se angajează ca muncitor necalificat la I.I.S. "Stăruinţa", de unde, în anul 1968, este pensionat medical în urma unui accident de circulaţie.

Primeşte pensie de serviciu de 800 lei şi, prin intermediul fostului critic Vladimir Streinu, cu care era bun prieten şi cu care fusese condamnat în acelaşi lot, primeşte de la Fondul Literar o pensie lunară de 700 lei. La aceasta se adaugă, pentru traducerile efectuate diferitelor edituri solicitante, sume variind anual între 2-9.000 lei.

În cadrul supravegherii informative s-au obţinut date din care rezultă că este un religios fanatic, majoritatea timpului fiind preocupat de a da meditaţii unor amatori în limbile engleză, franceză sau germană, pe care le cunoaşte foarte bine, sau de a efectua traducerile contractate cu diferite edituri.

A rezultat, de asemenea, că întreţine relaţii cu persoane pe care le-a cunoscut în detenţie, relaţii pe care a continuat să le cultive şi ulterior, printre acestea numărîndu-se: dr. Sergiu Al. George, Bilciurescu Alexandru, Ion Caraion, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Popescu Marin, Vatamaniuc Gavrilă, Sanda Stolojean, Vlad Stolojean şi preoţii Vasile Vasilache, Teodorescu Gheorghe, ultimii patru fiind stabiliţi în străinătate.

S-a mai stabilit, de asemenea, că întreţine relaţii prin corespondenţă cu mai multe persoane din străinătate, printre care: Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Paul Gruber, Vlad Stolojean şi Sanda Stolojean, ultimii trei fiind şi cei care-l vizitează cînd vin în ţară.

Conform aprobării conducerii profesionale, se continuă chemarea la sediul organelor noastre a lui Steinhardt Nicu Aureliu, în vederea stabilirii dacă un exemplar dactilografiat al lucrării n-a fost scos din ţară, dacă a fost difuzat şi altor persoane, acţionîndu-se totodată şi pentru destrămarea anturajului format din: Vatamaniuc Gavrilă, Popescu Marin, foşti condamnaţi cunoscuţi pentru poziţia ostilă prezentă, legături ale lui Steinhardt Nicu-Aureliu.



Locot. Ciucă Ion

Şeful serviciului



Lt. Col. Burac Ion



ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR NR. 207, VOL. 4, FILA 262-267Declaraţie



(fragment)



Subsemnatul Steinhardt Nicu-Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat cinci ani, fiind eliberat pe 3 august 1964, declar prin prezenta următoarele:

În ziua de 14 decembrie 1972, am fost invitat de organele de miliţie la Comandamentul miliţiei Capitalei, unde mi s-a pus în vedere că sînt bănuit a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun acestei percheziţii. Am declarat deîndată că nu şi am plecat înapoi acasă, însoţit de cîteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie, din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat, intitulat Jurnalul fericirii.

Cu referire la acest manuscris, arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine la domiciliul meu, în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces sufletesc, deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului în care s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, jurnalul cuprinde şi amintiri, şi referiri la această perioadă de cinci ani.

Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.

Manuscrisul a fost dactilografiat de o veche cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi care s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară şi în străinatate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hîrtiile mele la domiciliu.

Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui. …



14 decembrie 1972



ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR NR. 207, VOL. IV, FILELE 289-295



MINISTERUL DE INTERNE DIREC}IA A IX-A



NR. 941/00264582 din ___________



Către,



-INSPECTORATUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI -



AL MINISTERULUI DE INTERNE - Securitate



La adresa dv. nr. 103/A/CI/0079839/30.XI.1972, vă trimitem:



- NOTĂ* -



privind filajul obiectivului "STAN", efectuat în ziua de 14.XII.1972,

de la ora 7,00 la 12,00 şi de la 21,45 la 6,00 din 15.XII.1972



Activitatea obiectivului



La ora 9,55 "STAN" a ieşit de la domiciliu, a mers pe str. Ion Ghica, pînă în dreptul cutiei poştale nr. 102, unde a scos din buzunar mai multe felicitări (26 buc.), pe care le-a introdus în cutie la "pentru alte localităţi" (s-au luat măsuri pentru interceptare).

De aici, "STAN" a mers grăbit în continuare pe str. Ion Ghica, Doamnei şi, în colţ cu str. Academiei, a intrat la magazinul "Levănţica", de unde a făcut unele cumpărături, după care a ieşit şi a mers pe str. Academiei, intrînd în cofetăria Universităţii.

După ce a cumpărat o ciocolată, a ieşit de la cofetărie şi a intrat la librăria "Mihai Eminescu", unde a dat ciocolata unei salariate, după care a discutat cu o vînzătoare, a cumpărat cîteva cărţi, după care a ieşit de la librărie şi a mers pe str. Academiei, intrînd la nr. 2 (atelier de ochelari), ora fiind 10,15.

La ora 10,30, "STAN" a ieşit de la atelier şi a mers la domiciliu, ora fiind 10,35, avînd cumpărăturile în mînă. La ora 11,50, "STAN" a ieşit de acasă, împreună cu un individ, cunoscut de organul informativ, şi au plecat în direcţia str. Colonadelor, cînd filajul a fost întrerupt, ora fiind 12,00. -

De la ora 21,45, cînd filajul a fost reluat, şi pînă la ora 6,00 din ziua de 15.XII.1972, "STAN" nu a părăsit domiciliul. -

Filajul continuă în ziua de 15.XII.1972.

Alăturat vă trimitem un număr de trei fotografii reieşite din filaj.



ŞEFUL DIRECŢIEI



Colonel Grigore Gheorghe



ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR NR. 207, VOL. IV, FILELE 400-401



* În data de 14.12.1972 (evident, după ora 12,00, cînd filajul a fost întrerupt) are loc o percheziţie la domiciliul lui N. Steinhardt, ridicîndu-i-se "un material dactilografiat care conţine 550 (cinci sute cincizeci) file, intitulat ŤJurnalul fericiriiť, din hîrtie format obişnuit, semivelină" (Proces-verbal de percheziţie, întocmit de maiorul de miliţie Bălăşan); în prealabil (tot 14.12.1972), N. Steinhardt dă o declaraţie de consimţire a percheziţiei imobiliare. MINISTERUL DE INTERNE DIREC}IA A IX-A



NR. 941/00264582 din ___________



Către,



-INSPECTORATUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI -

AL MINISTERULUI DE INTERNE - Securitate



La adresa dv. nr. 103/A/CI/0079839/30.XI.1972, vă trimitem:



- NOTĂ -



privind filajul obiectivului "STAN", efectuat în ziua de 17.XII.1972,

de la ora 7,00 la ora 21,45



Activitatea obiectivului



La ora 7,50, "STAN" a ieşit de acasă, a mers pe bd. 1848 şi, după ce de la mai multe magazine a făcut cumpărături, a revenit acasă, ora fiind 8,10.

La ora 10,00, "STAN" a ieşit de acasă şi, cu autobuzul 72, a mers la biserica Schitul Darvari, unde a intrat la ora 10,25. Aici, "STAN" a sărutat mai multe icoane, a făcut mătănii, a dat un acatist şi, în timpul slujbei, a stat în genunchi.

La ora 13,00, "STAN" a ieşit de la biserică şi a mers la biserica din str. Icoanei, unde, în curte, s-a întîlnit cu două individe (de cca 60 de ani), cu care a stat de vorbă 10', după care s-a despărţit de una din ele, iar cu cealaltă "STAN" a mers pe str. Icoanei, Al. Sahia şi, în colţ cu str. C.A. Rosetti, s-au despărţit (momentul a fost fotografiat).

După despărţirea de individă, "STAN" a mers acasă, unde a intrat la ora 13,30.

La ora 18,20, "STAN" a plecat de acasă şi a mers la mănăstirea Antim, unde a intrat la ora 18,35.

De aici, "STAN" a plecat după 15' şi a mers la adresa din str. Apolodor, nr. 31, unde a intrat la ora 18,50 (adresă cunoscută de dvs.).

La ora 19,05, "STAN" a ieşit, a mers pe diferite străzi şi, din staţia Opereta, s-a urcat în tramvaiul 13, din care a coborît la staţia Piaţa Traian, a mers pe str. Traian, Prof. Dr. N. Georgescu şi a intrat la nr. 19 (domiciliul leg. Sanda), ora fiind 19,20.

De aici, "STAN" a ieşit la ora 21,05 şi, cu tramvaiul 13, a mers pînă la staţia Sf. Vineri, unde a coborît şi a mers pe mai multe străzi, iar la ora 21,25 a intrat acasă.

Menţionăm că leg. Sanda, stabilită în str. D.R. Burghelea, nr. 19, nu locuieşte la această adresă, ci în str. Prof. Dr. N. Georgescu, nr. 19, etajul I.

Pînă la ora 21,45, cînd postul a fost ridicat, obiectivul nu a mai părăsit domiciliul.



ADJUNCT ŞEF DE DIRECŢIE



Lt. Col. Pentru

Friptu Ioan, ŞEFUL SERVICIULUI

Maior Ionescu Gheorghe



ŞEFUL SEC}IEI

Lt. Col. Marcu Ion



ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR NR. 207, VOL. IV, FILELE 408-40928 iunie 1973



NOTĂ



În luna mai 1972, o sursă a organelor noastre a primit de la Steinhardt Nicu Aureliu un exemplar al unei lucrări intitulate Jurnalul Fericirii, în scopul de a o citi şi a-şi spune părerea.

Luînd cunoştinţă de conţinutul lucrării, sursa a considerat necesar să o prezinte ofiţerului de securitate din legătura sa, apreciind că manuscrisul enunţă idei care vizează ostil orînduirea socialistă; formulează elogii la adresa unor legionari cunoscuţi de el pe timpul arestării şi face aprecieri tendenţioase cu privire la regimul de detenţie.

După o lectură sumară a lucrării de către ofiţer, a fost restituită în cîteva zile sursei pentru a o preda autorului.

Ulterior, s-au obţinut informaţii că lucrarea ar fi fost dată spre lectură şi altor persoane. Totodată, s-au obţinut date că STEINHARDT NICU-AURELIU întreţine legături cu persoane din străinătate (IERUNCA VIRGIL, ALEXANDRU CIOR|NESCU, SANDA STOLOJAN şi alţii). Pentru a evita pericolul ca această lucrare să fie scoasă peste graniţă, unde prin publicarea ei er fi adus prejudicii prestigiului ţării noastre, s-a apreciat că este necesar să fie luată de la autor într-o formă cît mai firească.

În luna decembrie 1972, s-a organizat ca organele de miliţie să fie sesizate că la domiciliul lui STEINHARDT NICU-AURELIU s-ar găsi valută şi literatură obscenă. Cu asentimentul scris al lui STEINHARDT NICU-AURELIU, s-a efectuat o percheziţie domiciliară, cu care prilej s-a descoperit şi ridicat un exemplar din lucrarea intitulată Jurnalul Fericirii, avînd 532 pagini dactilografiate.

Întrebat unde se găsesc celelalte exemplare, cine le-a dactilografiat şi căror persoane au fost date spre lectură, a refuzat să dea relaţii.

După ridicarea lucrării de către organele noastre, s-au obţinut informaţii că STEINHARDT NICU-AURELIU şi-a manifestat teama de consecinţe, apreciind totodată că "a greşit cumplit că a scris cartea, că a ţinut-o în casă şi că a dat-o altor persoane să o citească".

Menţionăm că organele de securitate nu au întreprins alte măsuri împotriva lui, în afară de faptul de a-i fi reţinut lucrarea pentru considerentele menţionate şi în special pentru a preveni o eventuală scoatere din ţară pe căi ilegale.

STEINHARDT NICU-AURELIU este fiul lui Oscar şi Antoinette, de naţionalitate evreu, născut la 29 iulie 1912 în Bucureşti, avocat, pensionat medical, cu domiciliul în Bucureşti, str. Ion Ghica, nr. 3, sectorul 4.

În anul 1960, a fost condamnat la 12 ani m.s. pentru săvîrşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale şi graţiat în 1964. În timpul detenţiei a trecut la ortodoxie, devenind un mistic fanatic, preocupat de a pleca în Belgia să se călugărească. Deşi a primit aprobarea de a pleca definitiv în Belgia, nu a părăsit ţara, deoarece autorităţile statului respectiv nu şi-au dat acordul.



ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR 207, VOL. V, FILELE 85-86IMB - SECURITATE -



Maior Oprişor Oniţiu

Informator "Alexandru"



NOTĂ


În privinţa lui N. Steinhardt se pot menţiona următoarele:


Tatăl său, cu o situaţie materială bună, din burghezia intelectuală, i-a asigurat o tinereţe favorizată, cu studii bune de drept, în special în domeniul dreptului constituţional (considerînd ca maestrul său pe juristul francez Bonnecase), dese călătorii în străinătate atît singur, cît şi cu familia.

Din tinereţe s-a afirmat ca publicist deosebit de talentat, colaborînd la periodice de prestigiu. A publicat sub pseudonimul "Antisthius", în 1935 sau 1936, un volum de parodii "În genul tinerilor", în care ironiza pe corifeii generaţiei tinere din epocă (Mircea Eliade, Constantin Noica, Comarnescu etc., cu care era dealtminteri bun prieten). A fost pînă la al doilea război avocat. După 1944, a colaborat la ziarul Victoria, condus de N.D. Cocea şi la Revista Fundaţiilor Regale. Cîtva timp, împreună cu un grup de colegi ca vărul său prin alianţă, Manole Neuman, şi colegul său de Universitate, G. Juvara, au scos o revistă intitulată Revista burgheză, din care au apărut 7 numere şi în care luau o atitudine de spirit maiorescian şi lovinescian împotriva iraţionalismului de dreapta care se manifesta atunci cu putere.

După ieşirea din detenţie, în 1964, o mai veche a sa înclinaţie către creştinismul ortodox s-a accentuat, confirmîndu-se şi prin botezarea sa. Lecturile sale au devenit din ce în ce mai bogate şi mai specializate în domeniul teologiei şi patristicii răsăritene, fără a renunţa la o uluitor de variată lectură în toate domeniile culturii umanistice şi chiar ştiinţifice moderne. În această primă perioadă de convertire, manifestările sale de neofit purtau accentuat marca unei mari exaltări şi a unor forme excesive de judecată prin această prismă a tuturor fenomenelor culturale, sociale, morale şi politice. În timp, şi mai ales după şederi de relativă durată la mănăstirea Chevetogne din Belgia, în 1977 şi 1979 (datele sînt nesigure), la influenţa, în special, a stareţului de acolo, precum şi la cea a diverşilor vizitatori călugări sau laici din diferitele părţi ale lumii care se aflau acolo, a căpătat o mare linişte, o acceptare a lumii ca atare şi un simţ al relativităţii şi toleranţei atît religioase, cît şi ideologice. În 1980, s-a călugărit la mănăstirea Rohia din Maramureş. Dorinţa sa de a se călugări era mai veche, dar o primă tentativă făcută la o mănăstire de pe lîngă Huşi a eşuat, întrucît nu s-a simţit bine în ambianţa de acolo. Oferta ce i-a fost făcută la Chevetogne în cele două rînduri cînd a fost acolo, de a-l primi ca călugăr cu condiţia de a trece la catolicism, nu a acceptat-o deoarece consideră că ortodoxia îi satisface desăvîrşit aspiraţiile religioase şi temperamentale.

Întrebat de prieteni cum se simte în noua sa situaţie de călugăr, a răspuns că viaţa de mănăstire, deşi comportă evidente durităţi şi, pe de altă parte, fricţiuni cu unii călugări de o mentalitate mai mult sau mai puţin înapoiată, este totuşi pentru el unica soluţie de existenţă. Declară că se simte fericit, fericirea nefiind o chestiune de confort sau de agrement, ci de împlinire sufletească. El continuă să-şi desfăşoare activitatea literară, cu acordul superiorilor săi eclesiastici, şi vine din cînd în cînd în Bucureşti, cam de două ori pe an, pentru a-şi căuta sănătatea, a-şi rezolva probleme legate de activitatea literară. Si-a trimis cea mai mare parte a bibliotecii la Rohia, donînd-o mănăstirii. Perspectiva aceasta, mergînd în linia experienţei de la Chevetogne, a avut şi are în continuare ca efect o împăcare cu toate aspectele lumii şi vieţii social-politice contemporane şi româneşti. În lumea scriitorilor este privit cu îngăduinţă şi curiozitate, respectat şi apreciat pentru opiniile şi seriozitatea şi competenţa scrisului său. În tinereţe a frecventat cenaclul lui E. Lovinescu, în prezent considerîndu-se un lovinescian. De asemenea, în călătoriile sale peste hotare se ştie că a frecventat-o pe Monica Lovinescu, cu care în prezent păstrează unele relaţii de corespondenţă contemporană. După mărturisirile sale, simpatia pentru aceasta se datoreşte, dincolo de faptul că este fiica lui E. Lovinescu, şi faptului că în emisiunile ei simte o simpatie pentru problema evreiască, pe de altă parte şi pentru că el însuşi se alătură mai curînd împotriva grupării Eugen Barbu, Lăncrănjan etc. şi pentru Geo Bogza, Jebeleanu.

Prietenii săi cei mai apropiaţi din lumea intelectuală sînt: Al. Paleologu, Sergiu Al. George, Geo Bogza, Eugen Simion, Dan Hăulică, Crohmălniceanu, Negoiţescu, Constantin Noica etc. Atitudinea sa, la început ostilă regimului, a devenit cu timpul din ce în ce mai rezonabilă, acceptînd realităţile aşa cum sînt, fără a protesta sau blama situaţia existentă. Fireşte că orişicine are păreri mai aprobative sau mai reprobative în raport cu unele sau altele dintre măsurile sau situaţiile care îi contrariază propria filosofie şi concepţie despre lume şi viaţă, îndeosebi în planul religios.

"Alexandru"


ACNSAS, FOND INFORMATIV, DOSAR NR. 207, VOL. V, FILELE 190-191

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara