primele zile ale anului pe care l-am încheiat, 2017, m-au găsit scriind, rescriind cu febrilitate scene, pasaje dintr-un roman pe care-l pregăteam pentru tipar şi care mi-a apărut în luna martie la Cartea Românească, Ploaia de trei sute de zile. E o carte cu un destin mai puţin obişnuit, care a avut un succes imediat considerabil şi de aceea cumva stânjenitor. Ceea ce nu m-a făcut să-mi pierd capul şi să mă îngâmfez (am, ca autor, vai, atâtea slăbiciuni de care sunt conştient!), ci doar mi-a dat încredere că sunt în stare să-mi continui alergarea. Ploaia… a stârnit interesul cititorilor (am primit numeroase semnale îmbucurătoare) şi al criticii, fiind recompensată cu premii şi adunând, în şase luni de la publicare, cam patruzeci de comentarii critice, toate de apreciere, deosebit de empatice, unele intimidant de favorabile. Asta dacă socotim doar textele critice publicate în reviste, sub semnătură asumată şi pe citite, nu şi reacţiile unei „echipe de zgomote” de pe internet, unde, am văzut întâmplător, am fost terfelit în fel şi chip. Aş observa însă că detractorii respectivi comit o eroare de începători: pun în textele lor denigratoare o vehemenţă prea mare, insulta e prea apăsată, astfel încât, prin exces, îşi pierd bruma de credibilitate necesară şi demersul lor sfârşeşte în neantul cel de toate zilele. Aş adăuga la asta un lucru: se vede cu ochiul liber că niciunul dintre detractori nu şi-a dat osteneala de a citi cartea.

Dar, când vorbesc de scrisul personal, aproape întregul an 2017, mai exact perioada 9 decembrie 2016 - 8 decembrie 2017, l-am rezervat poeziei: potrivit acelui mod de funcţionare despre care am tot vorbit, al alternanţei care mă reîncarcă, după terminarea cărţii de proză m-am reîntors la poezie şi tot anul am stat la pândă, căutând să-mi înregistrez atent stările, gândurile, obsesiile, sentimentele, fantasmele, viziunile sub forma verbală a poemului. Am, aşadar, gata un volum de poezii pe care l-am intitulat Elegia timpului, cu precizarea într-un subtitlu Un an de poezie (9 decembrie 2016 - 8 decembrie 2017) şi pe care am de gând să-l scot, dacă totul decurge normal, tot aşa, spre sfârşitul lunii martie. Deocamdată am publicat puţine versuri din această carte, dar, în curând, voi trimite câteva grupaje la unele reviste de care sunt legat. Nu vreau să vorbesc prea mult despre noua încercare literară, nici despre poietica pe care am urmărit s-o pun în pagină, una pe care aş numi-o de geometrie variabilă (care-şi schimbă configuraţia după necesităţi de mesaj şi de plasticitate). Aştept, aştept să văd ce va fi, niciodată nu pot fi sigur pe simţire şi, mai ales, pe expresia verbală a acestei simţiri, nu ştiu cât am reuşit şi cât am ratat, cât am fost autentic şi înnoitor şi cât am fost făcut din locuri comune, din sentimente fosile şi din tipuri de rostire consumate.

Însă, conform acelui principiu de fiinţare literară amintit aici, eu mereu fac un pas înainte, astfel încât după terminarea cărţii de poezie m-am înapoiat la proză. În această o lună de vacanţă (o vacanţă impusă de calendarul de apariţie al revistei), pe care am avut-o la sfârşitul anului 2017, am început un alt roman şi deja am scris, la prima mână, cam patruzeci-cincizeci de pagini din el; am găsit şi titlul romanului, am în minte întreaga poveste şi, dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos, aşa am de gând să-mi petrec acest nou an: adâncit cu dăruire în noul proiect ficţional. Uneori îmi zic că adevăratul meu univers, şi adevărata mea existenţă, şi adevăratul meu trup nu sunt cele reale, ci acestea ficţionale, de cuvinte: trupul meu de cuvinte, viaţa mea de cuvinte, universul meu de cuvinte sunt mult mai puternice şi mai preţioase pentru mine decât trupul material, decât viaţa viaţă, decât lumea fizică.

În rest, îmi doresc de la 2018 un dram de normalitate în viaţa literară şi în cea publică. Mediul literar mi se pare că s-a defectat şi e într-o evidentă suferinţă: domnesc ura, lipsa de respect şi de toleranţă, agresivitatea iraţională, încât parcă nu mai trăim într-o lume, ci într-o sublume şi chiar într-o nelume. Pomeneam despre vacanţa aceasta volens-nolens de la sfârşitul de an; s-a întâmplat să mă rup de Bucureşti, am plecat foarte departe la modul propriu, geografic, şi la modul figurat, ca arie de preocupări: o lună am petrecut fără televizor şi ziare, fără potopul de obligaţii, de sarcini, fără îngrijorări reale sau induse, fără să fiu intoxicat necontenit cu fake news, dar şi cu ştiri nemincinoase despre catastrofe iminente şi alte grozăvii, despre decizii politice iresponsabile, fără otravă picurată în auz clipă de clipă, pe atâtea canale, fără bârfe şi calomnii imunde. Doar am citit, am scris şi am făcut lungi plimbări reconfortante. Am constatat cu uimire că, în acel spaţiu civilizat, securizat, omenesc sunt cu totul altul: starea mea corporală, de sănătate, şi cea intelectuală, de funcţionare a minţii, sunt izbitor diferite, mai bune. Mi-am dat seama că mai toată sfâşierea de la Bucureşti n-are legătură strict cu persoana mea, e un efect al mediului toxic în care trăiesc. Mi-am dat seama şi că, aici, lucrurile mărunte care-mi parazitează viaţa ajung să mă copleşească şi să devină însăşi viaţa mea. Aici „duc în spate o cocoaşă/ care e foarte grea/ şi care nu este a mea” (versuri personale) şi duc un război care nu e al meu. Îl duc e un fel de a spune, de fapt doar primesc lovituri, eu nu atac, nu ripostez, fiindcă mi se pare dezonorant: nu acesta e sensul prezenţei mele în literatură, să-i judec pe alţii, cu atât mai puţin să-i invidiez, să-i urăsc, să-i scot vinovaţi de eşuările mele şi să-i împroşc cu noroi ca să-mi croiesc loc în ierarhia literară. Nu. Sunt în literatură doar pentru a scrie cât mai bine cu putinţă cărţi pe care să le propun posibililor cititori. Atât.

Acum m-am întors la ale mele, acasă (în oraşul de reşedinţă, mai precis formulat) şi mă întreb ce înseamnă această revenire: intru, intrăm iarăşi între cuţitele marii, abstractei maşini de tocat, aceea care, neobosită, zdrobeşte energii, minţi şi sensibilităţi? Sper, din tot sufletul, să se termine cu asta.