Ce rămâne? Nu m-aş încumeta să fac asemenea previziuni cu aer definitiv. N-aş spune, aşadar, ce rămâne, ci aş alege dintre titurile din 2012 pe cele câteva care, în opinia mea, s-ar cuveni să-şi împartă titlul de carte a anului, pe genuri: Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha de Mircea Mihăieş (critică şi teorie liteară), Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste de Andrei Pleşu (eseu filosofic şi mai mult decât atât), Vieţile paralele de Florina Ilis (roman), La pierderea speranţei de Nicolae Prelipceanu şi Manuscrisul din insula Elefantina de Ion Mircea (poezie). Aceste apariţii sunt însoţite de altele care au atras/ vor atrage atenţia cititorilor şi a criticii literare. În proză: Nepotul lui Dracula de Al. Muşina, Cronicile genocidului de Radu Aldulescu, Toate bufniţele de Filip Florian, Viitorul începe luni de Ioana Pârvulescu, Omar cel orb de Daniela Zeca, Deplasarea spre roşu de Radu Mareş, Bastonul contelui de Gheorghe Schwartz, Singura cale de Nicolae Breban. În poezie: Petrecere la Montrouge de Nora Iuga, Substanţe interzise de Liviu Ioan Stoiciu, Nimicitorul de Aurel Pantea, Trecutul e o sărbătoare de Horia Gârbea, Frânghia înflorită de Radu Vancu, Douăsprzece cântece înaintea naşterii de Mihail Gălăţanu. În critică şi eseu: Târziu, departe... de Gelu Ionescu, O zi din viaţa mea fără durere de Marta Petreu, Caragiale, marele paradox de Gelu Negrea, I.L. Caragiale şi filosofia plăcerii de Dan C. Mihăilescu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică de Mircea A. Diaconu, Moartea la purtător de Irina Petraş, Portrete fără rame de Nichita Danilov. Sunt de reţinut şi câteva debuturi: Marius Chivu (Vântureasa de plastic), în poezie; un cristian (Morţii mă- tii), în proză; Simona Vasilache (Cinstite obraze, moftangii şi domni) şi Mihai Iovănel (Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică), în critică literară şi eseu. Toate aceste cărţi şi altele pe care, fatalmente, le voi fi scăpat din vedere dau relief şi varietate anului literar 2012 şi îl situează la o cotă valorică ridicată.
La bilanţ, aş ţine să cuprind şi revista noastră: ne bucurăm că şi anul acesta am reuşit să scoatem România literară, căutând să deschidem paginile sale spre literatura de calitate din toată geografia şi din toate generaţiile, căutând să menţinem echilibrul, să nu ne înclinăm abruptmortal într-o parte sau în alta. Anul acesta, în colaborare cu Editura Cartea Românească, am tipărit şi o carte frumoasă care reuneşte eseurile prezentate la Colocviul de proză organizat de USR. Anul acesta am reuşit să acordăm şi Premiul Cartea Anului. Totul însă s-a făcut cu eforturi uriaşe. Şi în condiţii de criză permanentă, cu soluţii la limită, ca mersul ameţitor, pe sârmă. Am avut de depăşit tot felul de obstacole: desigur, în primul rând, lipsa banilor, dar şi altele. Pentru revista noastră, anul 2012 a fost ca traversarea cu o corăbioară uşoară a unei mări ostile, bântuite de furtuni şi de valuri teribile. Dar iată-ne ajunşi la capăt/ la liman şi, după cât se pare, încă nu suntem răpuşi. Să nădăjduim că anul următor ne va da mai puţine prilejuri de infarct.
La Uniunea Scriitorilor, dificultăţile au fost şi mai mari. Folosind tot o analogie din domeniul vehiculelor, al deplasărilor, aş spune că USR a fost în situaţia unui automobil aflat într-o cursă care pierde accidental o roată, apoi alta, apoi alta şi totuşi continuă să ruleze fără să lase să se simtă diferenţa şi chiar soseşte la destinaţie. Prin falimentul subit al firmei care administra Casa Vernescu (firmă cu care USR tocmai semnase un contract ferm, ce-i asigura securitatea pecuniară şi, deci, fiinţarea normală), USR a pierdut principala sa sursă de venituri şi, în plus, a rămas cu datorii împovărătoare la utilităţi (gaze, apă, curent electric), dar şi la administraţia financiară. În aceste condiţii, e de notat că toate cele opt (opt!) publicaţii editate de USR au continuat să apară. De asemenea, s-a izbutit păstrarea echipei care asigură funcţionarea instituţiei, deşi salariile au fost dramatic diminuate, şi, în destule cazuri, au fost chiar tăiate. Şi, cel mai important, numeroase proiecte ale USR au avut totuşi loc: s-au decernat premiile USR pentru volume publicate în anul 2011, s-a organizat Colocviul de proză deja amintit aici, s-au desfăşurat Turnirul de poezie de la Efes, Gala poeziei de la Ateneu, remarcabile serii de lecturi publice, seri ale literaturii străine, cicluri de conferinţe, lansări de carte, s-au vizionat filme dedicate scriitorilor într-o cinematecă a USR, s-a deschis o expoziţie de fotografii de Ion Cucu, s-au sărbătorit şi s-au premiat personalităţi literare care au împlinit vârste semnificative, dar şi scriitori care au contribuit la derularea activităţii curente şi a programelor USR. Prin toate acestea – rezumând în puţine cuvinte –, în fond, s-au ţinut în viaţă Uniunea Scriitorilor şi literatura română contemporană. Ceea ce a fost posibil şi datorită faptului că actuala conducere a USR, după îndelungi şi complicate demersuri, a obţinut un sprijin financiar din partea Guvernului. De aceea ne consternează să descoperim atacuri pe tema fondurilor atrase pentru Uniune, mai ales când aceste atacuri vin din partea unor scriitori pe care, altfel, îi preţuim pentru scrisul lor. Să nu înţeleagă ei că acţiunea conducerii USR este menită să convingă autorităţile statului de importanţa literaturii române de azi, domeniu pe cât de vital pentru o naţiune, pe atât de fragil, de expus şi, deci, având neapărat nevoie de ajutor ca să supravieţuiască? Să nu înţeleagă ei că această acţiune care presupune un enorm consum de energie, de timp, de nervi, de sănătate, de credibilitate publică nu are o miză personală, ci are o miză mult mai mare, care ne cuprinde pe toţi, miza fiind chiar literatura română, cu prezentul şi cu viitorul ei? Ba, evident, înţeleg. Şi atunci, cu atât mai mult, atacul lor, lipsa lor de solidaritate sunt descalificante.
