Ioana Pârvulescu, Viitorul începe luni,
Bucureşti, Editura Humanitas,
2012, 312 p.

Fiind, acesta, ultimul număr din 2012 al revistei noastre, îmi voi îngădui să fiu mai subiectiv decât de obicei. De altfel, niciodată n-am avut, ca alţii, pretenţia deplinei obiectivităţi. Unele cărţi m-au bucurat, pur şi simplu, ceea ce s-a văzut, sunt convins, în tonul articolului.

Altele m-au enervat de-a dreptul, chiar dacă, strict tehnic, le-am recunoscut o serie de calităţi. Am reacţionat, prin urmare, pasional. Cred însă că, în critica literară (şi cu atât mai mult în disciplina perisabilă a cronicii), e crucial să-ţi păstrezi vii reflexele. Să nu te mortifici înainte de vreme, să nu-ţi pierzi, prin specializare, entuziasmul de la început. Experienţa (care, vrândnevrând se capătă odată cu trecerea timpului) nu trebuie să alunece în suficienţă. După doi sau trei ani de articlerie săptămânală, oricine poate evalua o carte cu destulă precizie şi destul de repede (mai ales dacă ţine cont de mode şi se adecvează acestora). Dar, atunci, unde mai e farmecul receptării? Unde mai e fascinaţia întâlnirii aceleia miraculoase ?
Sunt lecţii pe care, mai direct sau mai subtil, le-am primit la începutul magistraturii mele critice chiar de la autoarea romanului despre care scriu acum. Şi pe care la fiecare nou articol mi le amintesc, aproape din instinct. Datorită lor m-am străduit întotdeauna să afirm adevărul meu în loc să-l parafrazez comod pe al altora, riscând, astfel, să nu fiu înţeles cum trebuie sau să supăr fără voia mea pe câte cineva. Am rămas, îmi place să cred, subiectiv şi onest. Nu-mi fac iluzii, sunt sigur că, în şapte ani de cronică, am comis şi erori. Nu puţine. Pe unele le ştiu şi le regret. Pe altele, probabil, le voi înţelege mai târziu. De nici una însă nu îmi e, uitându-mă în urmă, ruşine. Constat că, de obicei, am greşit tocmai în momentele în care am încercat să-mi temperez instinctul iniţial, să-mi raţionalizez fervoarea sau, după caz, antipatia. Când am căutat, pentru cărţi caremi plăcuseră sau îmi displăcuseră în mod intim, argumente aşa zicând publice, accesibile, generaliste.
Despre primul roman al Ioanei Pârvulescu, Viaţa începe vineri, am scris imediat după apariţie. Îl găsisem remarcabil şi îmi construisem interpretarea în jurul unor excelente găselniţe prozastice (legate de destinul ulterior al personajelor principale, de ingenioasa datare calendaristică a acţiunii ş.a.m.d.). Prins între asemenea calcule seci, lăsasem deoparte tocmai esenţialul. Aveam să-mi dau seama de asta ceva mai târziu, când, rezumându-le apropiaţilor cartea, le-am vorbit despre cu totul alte lucruri decât cele din articol. Lucruri rămase, prin forţa întâmplării, nespuse. Să scriu o altă cronică, nu se mai putea.
Din fericire, acum am ocazia de a mă revanşa. Căci de curând, tot la Humanitas, Ioana Pârvulescu a publicat o continuare a romanului de-acum trei ani, intitulată Viitorul începe luni. De fapt, continuare e un fel de a spune. Protagoniştii au rămas, într-adevăr, aceiaşi, micile lor deprinderi victoriene s-au păstrat, chiar şi convenţia narativă a rămas intactă (căci autorul manuscrisului pe care-l citim e tot gazetarul Pavel Mirto). Diferă însă, destul de mult, regula jocului. În Viaţa începe vineri, elementul senzaţional îl constituia inexplicabila „teleportare” a lui Dan Creţu din secolul douăzeci şi unu într-un Bucureşti belle époque. Faptul acesta atrăgea, înaintea altora, atenţia. Restul (cu alte cuvinte radiografia calmă a lumii de medici, jurnalişti, detectivi, comis-voiajori) cădea, invariabil, în planul al doilea. Fără să fie neapărat obturat, loisirul cotidian apărea cumva tulburat de un scenariu alert. În noul roman (care se petrece numai câteva luni mai târziu, la finele lui februarie 1898), viaţa a avut timp să se reaşeze în matcă. Dan Creţu s-a integrat deja şi el, civic şi emoţional, în peisaj. Nu mai distonează. Are o slujbă confortabilă, întreţine flirturi cu frumuseţile capitalei, a câştigat în bună măsură încrederea tuturor acelora care, în primă instanţă, îl priveau cu suspiciune. Viitorul începe luni creează, aşadar, o mult mai tenace impresie de acalmie. (În perfect acord cu propriul univers.) În întregul său, romanul pare dotat cu o opţiune de tip street view. Nimic nefiresc, nici o undă de artificial în paginile lui. Sfârşitul secolului al nouăsprezecelea dobândeşte un excepţional aer de familiaritate. Piaţa Ateneului, Catedrala Sf. Iosif, strada Fântânii, strada Cantacuzino, pe toate cititorul le poate vedea cu ochii. Ticurile de fiecare zi ale personajelor devin molipsitoare. Birjele cu muscalii lor au o teribilă concreteţe.
Apropo de această senzaţie, există în roman o scenă care, prin analogie, o poate limpezi foarte instructiv. Îmbolnăvindu-se dintrodată, fiica doctorului Margulis, Iulia, cade la pat. În tot acest timp, trăieşte o viaţă paralelă (probabil ca urmare a delirului febril), întrun viitor care e acela din care a descins Dan Creţu. Bolnavă şi acolo, în noua lume, e transportată în casa doctorului Cristescu, unde e ajutată să se repună pe picioare. Vindecată cu totul, bate la pas, pe ploaie, Bucureştiul mileniului al treilea. Nare însă puterea de a privi frontal metropola. Traficul o ameţeşte şi o derutează. Zgomotul claxoanelor o înspăimântă. Tot ce vede e perceput de sub umbrelă. Observă doar, în ritmul botinelor, dalele de asfalt. Nu înţelege de ce, din când în când, fluxul de pietoni se opreşte preţ de câteva zeci de secunde pe marginea trotuarelor, dar se conformează docil şi îşi continuă drumul. Ce vede Iulia e, de fapt, Bucureştiul adevărat. Ochii ei sunt mai deprinşi să descopere decât ai trecătorilor plictisiţi. Le lipseşte rutina de orice fel. Iau din realitate îmbucături mici şi le digeră lent, aşa cum se cuvine.
Nu altfel pătrundem noi, la lectură, în capitala de-acum un secol şi ceva. Cu o prudenţă curioasă, învăţând din aproape în aproape etapele răbdării. Dezobişnuiţi să întârziem asupra detaliilor, Viitorul începe luni e un excelent exerciţiu de tact. Fiindcă instaurează, pe nesimţite, un ceremonial al gesturilor lente. Inclusiv în materie de stil. Aici, Ioana Pârvulescu pune la cale un spectacol pedagogic de mare frumuseţe. Ca şi în precedentul roman, fiecare subcapitol adoptă o altă perspectivă narativă sau focalizează asupra unui alt personaj (Iulia, Pavel Mirto, doctorul Gerota, comisarul Costache Boerescu, micuţul Nicu). Doar că, adeseori, primul paragraf e în aşa fel conceput încât să poată induce în eroare un cititor neatent sau grăbit. (Probabil şi fiindcă romanul, în întregul său, e foarte unitar, foarte omogen). Crezi, de pildă, că urmează să pătrunzi în casa familiei Margulis, ai şi indicii suficiente în acest sens, şi dintr-o dată, te vezi proiectat altundeva, într-un interior elegant, lângă un câine credincios şi un detectiv plin de imaginaţie, care analizează în tăcere mesaje conspirative codate.
Spuneam că în Viitorul începe luni întâlnim un univers citadin infinit mai calm. De fapt, nu ştiu dacă e neapărat mai calm, căci (în numai o săptămână) prilejuri de agitaţie se ivesc în permanenţă. E doar mai coerent, mai organic asamblat. În ciuda numeroaselor fire imbricate: poveşti de iubire, despărţiri dureroase, mondenităţi amabile, afaceri oneroase. Un prim scandal de proporţii generează conferinţa doctorului Gerota. Întregul high life bucureştean sare în aer atunci când, în sala Ateneului, tânărul medic aduce dovezi clare (expuse, e drept, cam naturalist pentru uzanţele epocii) în contra corsetului. Doamnele din sală îşi simt intimitatea invadată. Nici măcar o sufragetă gălăgioasă de felul Sofiei Nădejde nu aderă cu totul la o asemenea idee. Dar conferinţa e doar vârful aisbergului. Capitala va fi câteva zile mai târziu paralizată de evenimente şi mai grave. Anume o serie de atentate în câteva puncte-cheie, cele mai multe dejucate cu succes, graţie tandemului formidabil făcut de Costache Boerescu şi de mentorul său, generalul Algiu. Cei doi reuşesc să descifreze la timp modalitatea prin care membrii reţelei anarhiste comunică în voie chiar sub nasul poliţiei. N-am să dezvălui mai mult pentru a nu strica nicicum surpriza. Cert e că dificultatea cazului e demnă de inteligenţa unui Auguste Dupin.
Foarte interesant (dacă tot am ajuns pe teren enigmistic) mi se pare faptul că ziua atentatelor simultane e cea de 27 februarie. E exact data când Ioana Pârvulescu făcea publică, într-o conferinţă susţinută la Teatrul Naţional, propria interpretare (absolut strălucită şi extrem de convingătoare) asupra lumii lui Caragiale. Tot un atentat, în fond, dar unul îndreptat împotriva clişeelor de receptare. Pentru mine cel puţin, cele două date sunt într-o perfectă conexiune.
Am comentat aici, numai anul acesta, peste cincizeci de cărţi recente. Viitorul începe luni mi-a plăcut mai mult ca oricare alta.