Ioan Micu Moldovan
(1833-1915) a fost
discipolul, colaboratorul
şi, într-un fel continuatorul
lui Timotei
Cipariu. Ca şi acesta a
fost profesor la Liceul
din Blaj şi director al acestei
prestigioase şcoli, apoi
preşedinte al Astrei, membru
al Academiei Române, mare
bibliofil, ajutându-l pe
Ion Bianu, „fiul său sufletesc”,
la alcătuirea monumentalei
lucrări Bibliografia românească
veche.
Dacă Timotei Cipariu a scris
tratate ştiinţifice, opere erudite de
lingvistică şi teologie, Ioan Micu
Moldovan, continuând tradiţia lui
Gheorghe Şincai a redactat manuale
pentru „şcoalele poporale”. Celebre
au fost în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea în Transilvania manualele
sale Istoria Ardealului şi Geografia
Ardealului, care au cunoscut
mai multe ediţii.
Istoria Ardealului ( acest titlu
va nelinişti oficialităţile învăţământului
din Imperiul austro-ungar şi la
ediţia următoare va fi Istoria Patriei,
căci Ardealul era o „parte” a patriei
mari, maghiare) este prezentată
în 8 perioade (sau „răstimpuri”),
de la „descălecarea” noastră în
Dacia până la anul 1864.
Fiind destinată unor şcolari
români din clasele primare, Ioan
Micu Moldovan, ştie să prezinte
eroii şi evenimentele într-o istorisire
atractivă, din care nu lipsesc faptele
senzaţionale, emoţionante: de
exemplu prezentând luptele (autorul
le numeşte „frecări”), dacilor cu
romanii, „una mai cruntă decât
alta” autorul menţionează un gest
uman emoţionant al lui Traian.
„Într-una din aceste (lupte n.n.)
numărul romanilor sângeraţi aşa
mare a fost de cârpele nu ajungeau.
Atunci Traian sfâşie vesmântul său
de purpură şi-l împărţi în legături”.
Autorul nu povesteşte rece şi
neutru, ci participă afectiv la relatarea
faptelor. Capitolele în care această
participare afectivă este mai evidentă
sunt cele ce înfăţişează năvălirea
popoarelor barbare, Transilvania
sub domnia principilor şi guvernatorilor
care au fost mai toţi sângeroşi şi
răi – capitole triste acestea: capitolul
despre lupta de la Posada (1330)
şi victoria lui Basarab I asupra
trufaşului rege Carol Robert, despre
Mihai Eroul şi unirea Ţărilor Române,
Unirea religioasă cu Roma la 1700
şi anul 1848 – capitole de triumf
naţional.
Capitolul cel mai trist pentru
viaţa poporului nostru din Ardeal
este cel trăit sub domnia principilor
maghiari, până la sfârşitul veacului
al XVII-lea . Aici scrisul lui Ioan
Micu Moldovan împrumută condeiul
unui cronicar îndurerat, se întristează,
se îngrozeşte, proferează vorbe
aspre de blestem la adresa principilor
uzurpatori. Pe vremea lui Ioan
Sigismund Zapolya s-au abătut
asupra ţării seceta şi lăcuste (pagină
ce aminteşte de Miron Costin),
urmată de o cumplită foamete. La
acestea se adaugă cruzimea principelui,
care pedepsea pe cei ce se împotriveau
hotărârilor lui, privind cu sadică
satisfacţie spectacolul execu-
ţiilor:„Tiranul de principe căuta
din fereastră şi se desfăta. Iar
poporul se îngrozea văzând cum
sângera nişte oameni nejudecaţi,
însă nimeni nu cuteza să-i plângă.
Numai ceriu-şi vărsa preste Cluj
lacremile sale, în chip de ploaie
repede, care spăla sângele celor
ucişi.” (p.52) Un alt principe, Gavril
Batori „decât care om mai crud
şi mai destrămat n-a fost în Ardeal”,
… „urgisit de ţară şi speriat de
mulţime, o tuli spre Oradie” şi
„după ce ajunse în cetatea aceasta
fu ucis.”(p.56) Execuţia lui Gheorghe
Doja, după înfrângerea răscoalei
din 1514 este narată succint, dar
cu notarea unor detalii ce îngrozesc,
augmentate prin expresii populare
ce conferă oralitate stilului, pentru
că micii şcolari sunt consideraţi
acum ascultători ai povestitorului:
„Şi se ridică părul în cap când auzi
cum Doja fu aşezat în tron de
fier roşit în foc, apoi carnea lui
friptă s-a rupt cu cleşte până era
viu încă şi s-a împărţit soţilor de
mâncare.”(p.43) Oralitatea este,
de altfel, o marcă stilistică a
naraţiunilor din acest manual
realizată prin modalităţi
diferite:întrebări retorice adresate
unui ascultător imaginar, prin
comentariul final, aprobator de la
sfârşitul unor întâmplări sau
exclamaţii dureroase. Pe timpul
când Basta, ucigaşul lui Mihai
Viteazul, domnea în Ardeal, s-a
ajuns la acte de canibalism şi „tiranii
fără margini”: „Timpuri de vaiet
au fost aceste pentru Ardeal.”(p.58)
Tonul povestirii se schimbă
atunci când înfăţişează momente
de eroism naţional. Lupta de la
Posada din 1330 este un asemenea
moment eroic. Carol Robert „luă
oaste mare şi purcese asupra lui
Mihailă Basarab, Domnul Ţării
Româneşti. Dară o păţi foarte rău.
Românii la începutu-l îmbiară cu
pace. Regele răspunse cu sumeţie
şi nu vroi să primească. Aşa românii
se tot retraseră, arzând satele şi
punând de o parte s-au nimicind
lucrurile de lipsă pentru susţinerea
unei oşti. Regele veni la mare lipsă.
Atunci românii-l închiseră între
neşte munţi în locuri foarte rele şi
aruncând ploaie de săgeţi şi de
pietri asupra oastei lui o nimiciră,
aşa cât numai foarte puţini s-au
reîntors de acolo. Regele şi-a
schimbat veşmintele şi aşa a scăpat.”
(p.32) Momente şi detalii din acest
fragment le vom regăsi în balada
eroică a lui Coşbuc Carol Robert.
Cei trei ani din istoria Ardealului
(1599-1601) stăpânit de Mihai
Viteazul, numit de Ioan Micu
Moldovan, Mihai eroul, sunt înfăţişaţi
în cele două faze: glorie şi decădere:
după intrarea în Alba Iulia „cu toată
pompa de triumf”, urmează trădarea
şi uciderea lui „în pratul lui Traian”,
de lângă Turda din ordinul lui Basta.
În capitolul Ardealul sub casa
austriacă ( 1699-1848), două
momente sunt mai pregnant
comentate: Unirea cu Biserica
Romei şi Revoluţia de la 1848. Ioan
Micu Moldovan arată „ce bine a
adus Unirea. Fiecare capitol (period
sau răstimp) se încheie cu un
„sumariu”, un scurt rezumat al
celor expuse; din când în când
expunerea este întreruptă de
întrebări: Pentru ce s-au răsculat
secuii? Suferit-au turcii schimbările
acestea? etc.
Dacă pentru şcolarul şi pentru
„docentele” din Ardealul celei de
a doua jumătăţi a secolului al XIXlea,
limbajul era nu numai accesibil
ci şi familiar, pentru cititorul de azi
lectura manualului lui Ioan Micu
Moldovan are şi un farmec stilistic
conferit de îmbinarea unor ardelenisme
(bătaie – război, frecări –
conflicte, căşuna – provoca, făţărie
– ipocrizie, duduiţi – alungaţi,
s-a opăcit – s-a oprit, a o tuli – a
fugi etc. cu latinisme: decula – înlă-
tura, debelat – învins, au curs – au
alergat, erezit – moştenit etc.) şi
mai ales expresii şi locuţiuni populare:
nefiind în stare a trage deget cu…
– a se măsura în luptă, a pune caru
în pietri – a încerca un lucru dificil,
odată cu capul – niciodată, ţi se
ridică părul în cap – te îngrozeşti
etc.
Manualul lui Ioan Micu Moldovan
s-a bucurat de recenzii elogioase
în epocă („Gazeta de Transilvania”,
nr. 10/1866) şi a fost pentru generaţii
în şir de elevi şi învăţători o înaltă
şcoală de educaţie patriotică.
