Este dificil să ne imaginăm astăzi prezenţa în actualitate a unei personalităţi muzicale artistice de talia lui George Georgescu. Aparţine altei epoci, aparţine altei lumi. Autoritatea supremă necondiţionată constituia un aspect ce rămâne şi astăzi impresionant. Fermitatea atitudinii în relaţia cu oamenii din orchestră decurgea în mod firesc din fermitatea atitudinii profesionale, din credinţa în valorile perene ale marii muzici, valori neschimbătoare în schimbătoarele conjuncturi ale momentului. Căci, trebuie să o recunoaştem, suntem astăzi martori ai unor situaţii când aspecte ale unei pretinse democraţii par a macula însăşi esenţa actului artistic dirijoral. Observată din perspectiva celor patru decenii petrecute de la plecarea sa în eternitate, personalitatea Maestrului vine a întări faptul că sensul director al baghetei este acela al unei dictaturi a spiritului în raport cu momentele trecătoare, mai mult sau mai puţin semnificative ale cotidianului.
Sub conducerea sa, atât repetiţiile, cât şi concertele Filarmonicii bucureştene se constituiau într-un ritual dominat de traiectele mişcării ideilor muzicale. De la acest nivel, de la nivelul planurilor mari ale ideilor, de la nivelul structurilor mari ale muzicii, se ajungea ulterior la fasonarea detaliilor care se aşezau firesc în construcţia edificiului. Iar aceasta graţie demersului individual şi conştient al fiecărui muzician. Graţie unei comuniuni spirituale şi muzicale pe care Maestrul ştia a o determina, ştia a o întreţine.
Din pragul adolescenţei, din primii ani ai studenţiei, am avut prilejul să asist la repetiţiile, la concertele Maestrului. Pentru generaţia mea, pentru o întreagă generaţie de oameni ai muzicii, personalitatea domniei sale s-a constituit într-un temei exemplar al referinţelor. Mergeam la repetiţii, la concerte, pentru că acolo se petrecea marea muzică, pentru că acolo se învăţa muzică. La începutul anilor '60, am avut prilejul să asist la momentele finale ale repetiţiilor ce vizau imprimarea ciclului integral al simfoniilor beethoveniene. Se lucra în deplina conştiinţă a faptului că urma să se imortalizeze un mare moment al istoriei vieţii noastre muzicale.
George Georgescu a fost un creator de evenimente. Pe unele le-a potenţat, pe altele le-a creat. Mă refer la momentul consacrării sale, la Ateneul Român, în anii '30, atunci când Richard Strauss însuşi i-a înmânat bagheta invitându-l pe tânărul maestru să preia conducerea propriului poem simfonic Till Eulenspiegel. în 1958, în cadrul primei ediţii a festivalului enescian a condus realizarea dublului Concert în Re minor de Bach, pentru două viori şi orchestră, avându-i drept protagonişti pe Menuhin şi pe Oistrach. Electrizante, de intensă consistenţă emoţională s-au dovedit a fi concertele realizate în compania pianistelor Monique de la Brucholerie, Magda Tagliaferro, în compania pianistului Sviatoslav Richter; ...cu care a creat în primă audiţie la noi celebra Burlesca pentru pian şi orchestră de Richard Strauss.
Educaţia actului dirijoral a urmat-o pe filiera germană drept continuator al marelui Arthur Nikisch, fondator al artei dirijorale moderne în secolul trecut. Pe această direcţie s-a dezvoltat cultul pentru Beethoven, pentru Brahms. Realizarea marelui opus simfonic beethovenian, a Simfoniei a IX-a, se dovedeşte a fi în acest sens o culme a artei dirijorale a maestrului. Ataşat trup şi suflet simfonismului vest-european de secol XIX, George Georgescu a rămas fidel zonei spirituale a ţării sale. Actul de la 23 august 1944 s-a dovedit a fi demolator nu numai pentru întreaga ţară, nu numai pentru valorile de semnificaţie ale acesteia. S-a încercat aneantizarea personalităţii Maestrului, care a fost exclus din viaţa publică pentru o perioadă de două stagiuni. Revenirea sa la pupitrul Filarmonicii a reprezentat un act de justiţie tocmai faţă de aceste valori. Se dorea atragerea acestora, a intelectualilor, a artiştilor, în angrenajul de forţă al puterii comuniste în scopul legitimării acesteia.
Pentru George Georgescu momentul a fost unul de revenire în zona firescului în care acţionează legităţile actului muzical artistic. Act pe care a continuat a-l exercita în afara oricăror compromisuri. A sprijinit promovarea tinerilor muzicieni în prim-planul vieţii muzicale a timpului. A contribuit la debutul pe atunci a tinerilor Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu, Ion Voicu.
Graţie iniţiativelor sale, în perioada interbelică, Bucureştiul devenise un important centru muzical european... Multe prime-audiţii, mulţi creatori şi dirijori de primă mărime au concertat la Ateneul Român; mă refer la Ravel, la Stravinski, la tînărul Karajan. în anul 1964, în ultimul an al vieţii, Geroge Georgescu a concertat la Berlin în compania celebrului colectiv simfonic al Filarmonicii capitalei germane. în toamna aceluiaşi an era aşteptată apariţia sa în cadrul celei de a treia ediţii a festivalului enescian al muzicii. Nu a fost să fie aşa! Câteva zile mai târziu, cu prilejul primei sale apariţii bucureştene în compania Filarmonicii, la Sala Radio, tânărul pe atunci dirijor Zubin Mehta închina Adagio-ul Simfoniei a VII-a de Anton Bruckner, memoriei marelui dispărut. Peste patru decenii, tot Mehta ne-a amintit acest moment cu prilejul recentei ediţii a Festivalului Artelor.
Filarmonica bucureşteană, directorul actual, dirijorul Cristian Mandeal i-au închinat unul dintre concertele debutului de stagiune, iar Casa "Electrecord" a iniţiat reeditarea în format CD a integralei simfoniilor beethoveniene realizate sub bagheta Maestrului. Sunt eforturi impulsionate cu entuziasm, cu neistovită dăruire, de cele două doamne ale familiei, de către soţia Maestrului, doamna Tutu George Georgescu, de către fiica maestrului, doamna Ioana Raţiu Răileanu. Sunt energii, eforturi şi insistenţe demne de această cauză atât de nobilă cum este revenirea în actualitate a marelui tezaur al valorilor muzicale pe care îl reprezintă moştenirea artistică a maestrului Georgescu.
