Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
--- de ---

Victor Munteanu

POPAS LA UMBRA CUVÂNTULUI

Ai crezut că te ai doar pe tine
că te ştii şi te chemi şi îţi eşti adăpost la furtună.

Dar tu n-ai fost niciodată al tău!

Nu există tu însuţi, nici eul lăuntric,
cine vorbeşte în limba sinelui în limba stâncii vorbeşte!

Tu nu vezi cum timpul iese din forma ce-o duce
doar pentru a gusta din bucuria durerii de cruce?


INTERIORITATE

Stau neclintit, în afară de nume şi sens
stau fără de început ca şi cum
de la mine pleacă tot ce se înmulţeşte să piară.

Stau neclintit în unimea necoruptă de nici un adaos,
nemişcat de număr şi în miezul tăcerii
în afara sinelui şi dincolo de orice câtime –
faţă de mine nu se poate duce
nici măcar o singură paralelă.

Stau neclintit şi neîmpărţit de nici o mişcare.


DOAMNE MILUIEŞTE!

Nesfârşit e cuvântul ce sapă tunele în suflet –
străine de mine chemările la care răspund.

Şi octombrie din arşiţa rece a minţii
ce mână herghelia tristeţii spre Sud
şi ţipătul clipei lărgind depărtările
şi liniştea asta pe care n-o mai pot stăpâni!

Desculţ prin deşertul bunelor voastre intenţii
am ieşit în cămaşa cuvintelor mele
să îndur asfinţitul până la capăt.


PASTEL

Pelerinul stă pe butuc împărţind tăcerea la vrăbii
gândurile îi navighează prin vinerea bătută în cuie
şi el se odihneşte la umbra cuvântului bun.

Neclintit în văzduhul curat ca iubirea de semeni
un stejar se justifică în faţa câtorva sute de ciori.

Cu vorba umblată din poartă în poartă
pelerinul îşi şterge fruntea cu o bucată de cer
şi numai toamna îi trece prin suflet
şi iese afară plină de datorii.


ÎNMORMÂNTARE

Despărţită-i ziua de noapte precum pâinea tăiată în două
prin cuvânt, s-a despărţit pământul de ape –
de-o parte e numele, de alta – rostirea.

Aşa cum prin zicere se naşte puterea făpturii,
tot astfel nu poţi spune durerii pe nume
fără inima care s-o poarte pe drum.


Riri Sylvia Manor

FRICA

În clipa în care
Frica ne stăpâneşte
Şi Dumnezeul din miezul nostru
A plecat

Noi devenim
Pantofii care aşteaptă
În dulapul
Unei Femei paralizate


VÂNTUL

Vântul
Când întâlneşte în drumul său
Palmieri
Le mângâie frunzele.

Unde nu există palmieri
Vântul trece mai departe
Fără a atinge nimic

Ca unii oameni


MORŢII MEI

Eu
Din întâmplare
Încă nu
Am plecat
Dar plec
Mereu
Cu fiecare plecat care îmi lasă
Făclia sa aprinsă
Ca far al timpului rămas

Eu
Din întâmplare
Mă văd în acest oraş
Printre atâţia vii ce fug de viaţă
Speriaţi ca de-o invazie barbară

Şi nu iubesc şi nu întreabă şi nu dau
Numănui nimic
Nici chiar lor,
Atâţia vii care par morţi de mult
În ei înşişi, în mine.

Din acest oraş
De unde încă n-am plecat
Strig morţii care îmi aparţin

Ei răspund întotdeauna:
„Prezent” la catalogul celor vii
Şi îmi rămân captive
În surâs

Deşi am ochi nu îi mai pot privi – îi văd
Deşi am mâini nu îi mai pot atinge – îi simt.
Îi aud.
Le caut şoapta
Şi mi-e dor de acei morţi rămaşi vii
În mine
Eu,
Cea care din întâmplare
Deocamdată
Încă nu
Am plecat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara