Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Zygmunt Bauman – nouăzeci şi unu de ani de viaţă temeinică de Simona Vasilache

Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns penumbra care se extinde, în chip generalizat, asupra civilizaţiei noastre agonice, am mai pierdut o lumină. Moartea lui Zygmunt Bauman ne sporeşte şi mai mult sentimentul că luciditatea este înfrântă de asaltul susţinut al ideilor celor mai lugubre, al pasiunilor celor mai obscure, al unei gândiri debile.

Bauman a fost înţelept chiar şi atunci când şi-a ales momentul morţii. S-a dus puţin înainte ca Donald Trump să devină preşedintele unei naţiuni care nu văd cum o să-şi mai recâştige măreţia. Nu e vorba că profesorul s-ar fi speriat, fiindcă era perfect conştient de tot ce va urma, dar probabil a vrut să-şi acorde luxul binemeritat de a nu trebui să asculte atâta risipă de infamie. Viziunea sa profetică asupra lumii, profundul lui instinct politic, înţelegerea pătrunzătoare a realităţii i-au permis să fie cu un pas înaintea întâmplărilor omeneşti. Conceptul său de lume lichidă e unul din instrumentele cele mai solide (sic!) pe care ni le-a lăsat pentru a înţelege logica fenomenelor sociale ulterioare celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar asta a fost doar una dintre sclipirile sale. Şi-a construit un discurs în acelaşi timp poetic şi filosofic de o forţă devastatoare, care s-a pliat pe ultimele vestigii ale mitului raţiunii luminate. Bauman a fost în chip intim freudian, ducând mai departe, în opera lui, teoria maestrului vienez despre starea de rău în cultură. A demonstrat că barbaria face parte din civilizaţie, că progresismul este propaganda disimulată a cruzimii economiei de piaţă şi că nimic nu poate scăpa mecanismelor globalizării ca practică totalitară a lipsei de umanitate.

A fost mult mai mult decât un gânditor. A reprezentat una din vocile morale care s-au ridicat peste cântecele de sirenă ale predicatorilor de fericire, amintindu-ne că în fiecare zi avem motive să ne fie ruşine. A luptat până la ultima suflare a celor 91 de ani ai săi pentru ca vieţile pierdute să nu se scufunde definitiv în apele tulburi ale uitării, pentru ca nedreptatea comerţului cu suflete să nu rămână ascunsă în spatele indiferenţei care ne paralizează.

Bauman s-a opus, cu forţa cuvântului său poetic, corectitudinii politice a ideilor, acelui antidot pe care neoliberalismul l-a injectat în venele omenirii ca să înăbuşe orice tentativă de revoltă. Călător neobosit, şi-a dus mesajul în lumea largă. Dotat cu un magnetism special pentru a intra în legătură cu cei care mai sunt încă oneşti, a fost în acelaşi timp profund solidar cu mizeria lumii, o mizerie care înseamnă nu atât sărăcie, cât îndepărtarea de valorile morale.

Viaţa sa îndelungată i-a permis să fie actor în evenimentele cruciale ale secolului trecut şi să păşească în noul mileniu văzând prea bine încotro mergem. La sfârşit, n-a mai fost nimic care să-l surprindă. A reuşit să-i smulgă capitalismului toate măştile, să pătrundă în mecanismele cele mai profunde ale noii paradigme care ne guvernează astăzi şi să-i înţeleagă efectele asupra subiectivităţii contemporane. Dar şi-a păstrat neatinsă, până în ultima clipă, puterea de a se indigna şi de a proclama că ruşinea – precum gheaţa oceanului planetar – devine tot mai lichidă, în vreme ce nepăsarea e tot mai de nestrăpuns.

Gustavo Dessal*
Traducere din spaniolă de Simona Vasilache

*Gustavo Dessal este psihoanalist şi scriitor. Printre altele, este co-autor, împreună cu Zygmunt Bauman, al cărţii El retorno del péndulo. Sobre psicoanálisis y el futuro del mundo líquido/ Întoarcerea pendului. Despre psihoanaliză şi viitorul lumii lichide (Madrid, 2014).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara