Influenţa turcească asupra limbii române e un su­biect pitoresc şi chiar fascinant. Cărţii funda­men­tale a lui Lazăr Şăineanu (încă nereeditată) - Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române (1900) - i s-au adăugat în timp alte cercetări, etimologice (Vladimir Drimba, Emil Suciu ş.a.) sau asupra valorilor stilistice ale tur­cis­melor, asupra conotaţiilor ironice şi deprecia­tive, a utilizării lor în literatură. Destul de compli­cată este problema componentei turceşti a argoului românesc, pentru că presupune o distincţie, în practică greu de făcut, între două situaţii. În argou se pot iden­tifica unele cuvinte de origine turcă îndepărtată, care au fost de fapt preluate din româna standard ori din variantele ei învechite, populare sau regionale, şi asimilate argoului prin schimbare de sens. Pot însă exista şi cuvinte preluate de argou direct din turcă, în perioade de bilingvism, de intense legături şi schim­buri balcanice. Doar în cazul din urmă se poate vorbi, în modul cel mai corect, de o influenţă turcească asupra lexicului argotic. Diferenţierea celor două situaţii se poate face prin datarea fiecărui termen în parte (un argotism recent nu este, în mod normal, un împrumut direct din turcă), dar, din păcate, vechimea în limbă a termenilor argotici e, în absenţa atestărilor scrise, cu totul incertă. Un argument pentru plasarea în categoria influenţei turceşti este şi natura sursei: dacă termenul provine nu din turca literară, ci din argoul turcesc, şansele să fi fost preluat direct, pe cale orală, cresc. Cel mai probabil, argoul românesc a absorbit turcisme şi grecisme în faza lui veche, de început, din secolul al XVIII-lea, despre care nu ştim aproape nimic. În listele care se dau de obicei ca exemple pentru influenţa turcească în argou apar termeni cu statut discutabil (fie împrumuturi, fie evoluţii interne), precum ogeac "ascunzătoare", bidiviu/ bididiu "ins, tînăr", ramazan "stomac", bairam "petrecere", mangări "bani". Au aparţinut poate argoului, înainte de a intra în registrul familiar, cuvinte precum sanchi, puşti, chiul, cacealma. Sunt însă cu siguranţă utilizări recente şi inovaţii în interiorul limbii române chindie cu sensul de "pe­trecere" sau pluralul parai (în loc de vechiul parale) cu sensul "dolari".

Un turcism care pare să reflecte o influenţă turcească directă este zula. Nu-l găsim, desigur, în dicţionarele noastre generale, dar pare să fie destul de vechi: a fost atestat de V. Cota, în primul glosar românesc de argou, în 1936, ca şi de articolele din aceeaşi perioadă semnate de Valentin Gr. Chelaru (1937), Al. Vasiliu (1937) şi pe care se bazează şi Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (1944). De aceea, dicţionarul academic (DLR, Litera Z, volum apărut în 2000) îl înregistrează, alături de derivatele sale. Termenul apare în primul rând în expresia a da cu zula - "a fura" - "Părinte, omu a dat cu zula" (Astaloş, 1996), de la care s-a format şi verbul a zuli, cu acelaşi sens: "Gagica zuleşte?" (P. Ciureanu, Note de argot, 1935); "De zulit ai mai zulit la viaţa ta?" (E. Barbu, Groapa). La rândul său, verbul stă la originea substantivului zulitor - "hoţ": "Toţi zulitorii Bucureştiului, şuţi, hoţi de cai, trosnitori, carditori, tîlhari de drumul mare, toată crema caramangiilor" (E. Barbu, op.cit.) - şi a substantivului-nume de acţiune zuleală.

Cuvintele netransparente tind să fie remotivate semantic, prin confundare şi asimilare cu termeni mai cunoscuţi. Astfel, verbul a zuli a fost apropiat de mai familiarul a juli "a răni uşor, zgîriind pielea", iar modificarea s-a extins la întreaga familie. Astăzi, variantele fonetice julă (a da cu jula), a juli, julitor şi juleală sunt chiar mai frecvente decât formele originare. Dicţionarele recente de argou - Nina Croitoru Bobârniche, ediţia a II-a, 2003 şi George Volceanov, ediţia a II-a, 2006 - le înregistrează separat, fără a indica legătura cu seria zulă, zuli etc. Dicţionarele on-line cuprind, deocamdată, doar seria nouă: "Vezi că Jardel dă cu jula, şase la portofele!" (dictionarurban.ro); "Am dat cu jula pe la buzunarele spaniolilor vara asta" (123urban.ro). Variantele originare n-au dispărut totuşi din uz: "Madam Hildegard dă cu zula" (forum al ziarului Ziua, 11.10.2003); "nu dă cu zula la portofel" (forumul Jurnalului Naţional, 19.12.2007), "plecat să se căpătuiască prin zulă" (Cronica Romana, 4.07.2007) etc. În ultimul exemplu, zulă are, chiar în afara locuţiunii, sensul de "furt".

E destul de sigur că la originea expresiei (care a circulat şi în varianta a face zulă) stă un mai vechi împrumut şi calc parţial din argoul turcesc, în care există locuţiunea zula etmek "a fura". Aceasta e atestată de M.L. Wagner, în 1943, într-un articol despre argoul turcesc, publicat în Buletinul Institutului Philippide - dar e uşor de găsit, între timp, în dicţionare, chiar bilingve, unde zula e definit ca termen argotic (de slang) pentru "ascunzătoare" (pentru lucruri furate), iar zula etmek apare cu sensul "a ascunde, a dosi, a fura" (The Larger Redhouse Portable Dictionary, Istanbul, 1998). Informaţia se găseşte şi în internet (sozluktr.com), spaţiu din care putem afla şi de existenţa unui grup muzical turcesc Baba Zula, ca şi de faptul că termenul zula ar fi intrat şi în argoul din Israel, cu sensul de - să zicem - "ogeac", loc preferat de petrecere cu prietenii. Cum se vede, dincolo de influenţele lingvistice ale culturii "înalte", oficiale, argoul îşi are propriile "cuvinte călătoare", propriile trasee de difuzare şi transformare - dacă nu internaţionale, cel puţin "zonale".