Prezenţă insolită în publicistica românească de azi
O parte din eseurile, articolele polemice şi discursurile prin care Zoe Petre a participat la viaţa publică în ultimii ani pot fi citite (sau recitite) în elegantul volum Vîrsta de bronz, apărut la una din editurile Doinei Uricariu (Editura Persona). Autoarea precizează că s-a inspirat din Hesiod când a ales titlul cărţii, sintagma "vârsta de bronz" desemnând în opera istoricului grec o perioadă a războiului dezlănţuit şi fără reguli, de genul celui care răvăşeşte după 1989 societatea românească.
Zoe Petre, descendentă dintr-o familie ilustră (fiica lui Emilian-Grigore Condurachi şi a Floricăi C. Moisil) şi profesoară universitară eminentă, specializată în istorie antică şi arheologie, este o prezenţă insolită în publicistica românească de azi. înalta ei ţinută intelectuală face notă discordantă cu amatorismul multora dintre ziariştii numiţi cu emfază "analişti politici". Comparat cu Zoe Petre, un publicist prolific şi rudimentar ca Ion Cristoiu, de pildă, devine comic.
în SUA, universitarii sunt furnizori de competenţă ai Casei Albe. Zoe Petre practică acest stil american în România, fiind consilier prezidenţial pentru probleme de politică internă şi externă. Există vreo legătură între istoria antică şi politica românească din vremea noastră? Există. Cea mai bună dovadă o constituie chiar textele din volumul Vîrsta de bronz, în care judecarea comunismului şi a postcomunismului dintr-o perspectivă istorică este mai edificatoare decât orice aproximare impresionistă. Zoe Petre, care şi-a luat doctoratul în 1978 cu teza Formarea ideologiei democratice în Grecia antică, înţelege mai bine ce se întâmplă azi la noi decât comentatorii transformaţi în prizonieri ai actualităţii politice.
Comunismul văzut de foarte sus
La începutul volumului sunt plasate două eseuri de mare interes ("schiţe de antropologie culturală") referitoare la stilul de viaţă comunist: Adio, scump tovarăş! şi Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin. Rareori s-a scris ceva mai profund şi mai clarificator în legătură cu alienarea suferită de fiinţa umană într-un sistem totalitar marxist-leninist.
în Adio, scump tovarăş!, obiectul de studiu îl constituie ritualurile funerare specifice regimului dinainte de 1989. Autoarea începe cu o mărturisire surprinzătoare, urmată de o explicaţie sarcastică: "Toată adolescenţa, aşteptam cu interes zilele de doliu naţional, fiindcă atunci eram siguri că vom putea asculta la radio, de dimineaţa pînă seara, muzică exclusiv clasică, de o calitate cu totul excepţională: inevitabila Eroica şi orice altă operă incluzînd un marş funebru, dar şi multe altele, adesea foarte rar sau deloc îngăduite în emisiunile curente sau chiar în concert: oratorii, requiemuri etc. Reflectînd mai tîrziu asupra acestor suspendări temporare de interdicţii, mi-a devenit evident nu doar că, aproape folcloric, culturnicii echivalau muzica clasică cu absenţa oricărei bucurii fiindcă pe ei muzica "grea" îi întrista la culme, ci şi că această opţiune exprima, deopotrivă, refuzul oricărei trimiteri la tradiţia autohtonă şi instituirea unui artefact cultural care trebuia să devină, vrînd-nevrînd, ceremonialul funerar al noii orînduiri."
Cu aceeaşi sagacitate mefistofelică, Zoe Petre explică de ce preferau comuniştii incinerarea în locul înhumării:
"Situat, la origine, în prelungirea scientismului, comunismul părea a fi sortit să preia incinerarea ca opţiune fondatoare a propriului său ceremonial: condamnată de toate religiile tradiţionale, incinerarea genera un spaţiu funerar - atît în sens concret, de necropolă, cît şi în sensul unui spaţiu imaginar - pe care nici una dintre religiile constituite nu avea cum să-l revendice; era prin ea însăşi o provocare la adresa simbolisticii eschatologice tradiţionale, fiindcă purta explicit mesajul contra-eschatologic al materialismului triumfător, şi exprima - deopotrivă direct şi a contrario - minimalizarea morţii individuale şi acea reducţionistă şi abstractă imortalitate pe care doar disoluţia individului în colectivitate prin asumarea necesităţii "bine înţelese" o putea oferi."
Urmează descrierea tehnicilor prin care familia era îndepărtată de pe scena ceremonialului funebru, în favoarea "partidului", a comunităţii "tovarăşilor de luptă". Sunt evocate camioanele utilizate ca vehicule funerare pentru defuncţii din rândurile "clasei muncitoare", dar şi mausoleele destinate "tovarăşilor cu munci de răspundere". Totul este văzut de foarte sus, dintr-un loc de unde poate fi cuprinsă cu privirea întreaga desfăşurare a istoriei lumii. Altitudinea îi permite eseistei să rămână neatinsă de vacarmul propagandistic al epocii, care perturbă orice reprezentare, fie şi aparţinând unui adversar al comunismului. De la o asemenea înălţime, comunismul, cu tot triumfalismul său, apare ca o biată comedie macabră.
Un posibil panopticum
Eseul asupra condiţiei femeii în comunism se remarcă prin aceeaşi capacitate de a surprinde esenţialul. Iniţiativa autorităţilor din timpul lui Ceauşescu de a controla natalitatea, cu preţul imixtiunii brutale în viaţa intimă a femeii, este descris de Zoe Petre ca un "viol de partid şi de stat". Eseista analizează cu subtilitate concepţia despre sexul feminin care a făcut posibil un asemenea abuz. Comuniştii aveau şi ei un ideal de femeie, ideal, bineînţeles, grotesc, dar extrem de activ, care a generat o tipologie pe măsură. Autoarea cărţii ne invită să ne aducem aminte cum arătau "eroinele" comunismului:
"Pentru cine îşi mai aminteşte azi figurile acelor înalte doamne ale ceauşismului, cu taioarele lor de supraelastic roz-pembé sau prăzuliu, cu cocurile lor ţuguiate şi steatopigia lor obligatorie şi greoaie, e limpede că promovarea femeii făcea parte nemijlocit din modelul de univers răsturnat în care bîlbîiţii vorbeau şi analfabetele conduceau destinele ştiinţei."
Se evidenţiază în acest pasaj - şi în altele - remarcabilul talent literar al eseistei. Zoe Petre face parte dintre nescriitorii care scriu mai bine decât mulţi scriitori. Cu menţiunea că scopul său nu este să facă paradă de talent, ci să-şi utilizeze talentul pentru a fi persuasivă. Expresivitatea ceremonioasă, dar şi energică a scrisului său reprezintă o adevărată armă, căreia aproape nici un polemist de azi nu poate să-i reziste.
Multe alte texte din sumarul recentului volum ar merita aduse în prim-plan şi analizate. Inepuizabilă, eseista incriminează şi denunţă toate mistificările puse în circulaţie de succesorii de azi ai comunismului. De o atenţie aparte se bucură (e un mod de a zice) reprezentanţii PDSR. Zoe Petre ia de exemplu, în discuţie, la un moment falsificările rezultatelor sondajelor de opinie de către pretinşii sociologi ai acestui partid, pe care îi numeşte cu umor "sondorii de serviciu". Iată pasajul:
"Nu e nici o lună de cînd un grup de ziarişti al căror curaj civic merită toată cinstea descopereau, în podul fostului ICECHIM, o oficină zisă de sondaje, care manipula primitiv, sub eticheta unei cercetări independente, opţiunile electoratului. Tehnicile de inginerie a conştiinţelor lăsate pe mîna subtilului Miron Mitrea au stîrnit, de la indignare la ilaritate, un sentiment de silă în faţa degradării sondajelor, de la sensul lor de măsură a stării de spirit la condiţia de slugă a puterii. Această descoperire a readus, cu ironie, în discuţia publică enunţul lui Ion Iliescu cu privire la metodele moderne "sofisticate" ale campaniei sale, şi cumva ne-a liniştit: dacă asta e sofisticarea de care era vorba, halal!"
Ce ar mai putea răspunde Ion Iliescu, în limbajul său de lemn, unei asemenea interpelări, de o ironie caustică? Oricum, Zoe Petre l-a transformat de multă vreme - şi pe el, ca pe atâţia alţii - într-un personaj mut şi imobil, într-un "exponat", dintr-un panopticum al comunismului.
Zoe Petre domină stilistic comunismul. Toate studiile şi articolele din Vîrsta de bronz, inclusiv cele care se referă exclusiv la antichitate, umilesc ideologia marxist-leninistă, printr-o gândire elevată şi prin eleganţa exprimării.
Zoe Petre, Vîrsta de bronz, Bucureşti, Ed. Persona, col. "Eseuri", 2000, 208 pag.
