La mijlocul lunii noiembrie, Forumul Cultural Austriac a dorit să prezinte publicului românesc câţiva artişti reprezentativi pentru dansul contemporan din Austria, ţinând cont pe de o parte de strânsa legătură existentă, în ultimul deceniu, între creatorii de dans contemporan români şi austrieci, iar pe de altă parte, dorind să evidenţ ieze importanţa acestei direcţii a dansului, cunoscut fiind faptul că ea trece, la noi, printr-un moment dificil, Centrul Naţional al Dansului nemaiavând un sediu unde să-şi susţină spectacolele.

Aceste considerente au fost exprimate de directoarea Forumului Cultural Austriac, Karin Cervenka, fapt care dovedeşte o solidaritate şi o îngrijorare neîmpărtăşite de autorităţile noastre culturale. Tristă situaţie, în care alţii ne duc grija mai mult decât ne-o ducem noi înşine, prelungind o situaţie de nesiguranţă, care tinde să se permanentizeze. Şi acest fapt trebuie să pară de neînţeles unui factor cultural dintr-o ţară în care dansul contemporan şi performance- ul au, de peste treizeci de ani, o susţinere permanentă. Austria şi mai ales Viena este centrul unei mişcări de dans contemporan deosebit de active, de bogate, de diverse şi bine susţinute, printr-o serie de instituţii care o sprijină şi o promovează pe plan naţional şi internaţional. Din 1984, Festivalul ImPulsTanz, desfăşurat în fiecare vară la Viena, a devenit treptat cel mai mare festival de dans contemporan din lume, care, prin programul său de burse DanceWeb, determină naşterea unei întregi serii de evenimente naţionale cât şi internaţionale. Pe lângă aceasta, Viena dispune din 2001 de un centru, Tanzquartier Wien, dotat cu o sală de spectacol, trei studiouri pentru antrenamente şi servicii pentru cercetare şi teorie. În plus, şi alte teatre din Viena prezintă producţii de dans contemporan, precum o fac şi studiourile private, printre care şi cel al lui Paul Wenninger, unul dintre artiştii prezenţi în noiembrie la Bucureşti, la Austrian Dance Days.
Pentru a ilustra faptul că ambientul cultural al Vienei este prielnic şi unor artişti veniţi din alte zări, Forumul Cultural Austriac ne-a adus spectacolul Made in Russia, conceput şi interpretat de Andrei Andrianov şi Oleg Soulimenko, acesta din urmă locuind actualmente la Viena. Un performance pornit de la biografiile celor doi, legat de întâlnirea lor cu cineastul francez Jean-Luc Godard şi cu prim balerina Maia Pliseţkaia, mult îndrăgită de regimul sovietic, un performance care s-a dorit persiflant la adresa unor clişee estice şi vestice – baletul rus, dansul improvizaţie venit din vest, dansul Butoh din estul extrem –, toate amalgamate însă într-o prezentare, din păcate, neinspirată. S-a considerat probabil că noi toţi, cei din Est, suntem mai sensibili la subiectul politic şi faptul este real, – cu condiţia însă ca realizatorii spectacolelor să aibă un autentic dar al ironiei creatoare. În plus, faptul că unor artişti – cum este Maia Pliseţkaia – le era dezvăluită numai o faţetă, aceea de aderent la o ideologie, le creionează acestora un portret abuziv, redus la mai puţin decât au fost ei integral.
De cu totul altă factură, de înaltă profesionalitate, au fost celelalte două spectacole din cadrul Zilelor Dansului Austriac, ambele constituindu-se în drumuri absolut personale de investigare a mişcării. Unul dintre ele este construit de dansatoarea, coregrafa şi pedagogul Saskia Hölbling, care împleteşte continuu în profesiunea ei toate aceste direcţii, la şcoala din Bruxelles a Anei Teresa De Keersmaeker, în compania sa personală, în atelierele de dans contemporan de la Conservatorul de Stat din Viena sau la seminariile pentru actori de la Universitatea de Muzică şi Artele Spectacolului din acelaşi oraş. În piesa sa, exposition corps, Saskia Hölbling a pătruns cu răbdare în memoria propriului corp, ca existenţă autonomă, nelegate de amintiri de factură psihologică. Subiectul piesei era doar tensiunea dintre muşchi, oase şi încheieturi. Toate porţiunile corpului ei apăreau, pe rând, în poziţii neaşteptate, neînchipuite anterior de vreun spectator. Ghemuită sau cu toate părţile corpului larg desfăşurate, cu torsul unduit sau frângând liniile membrelor, unele poziţii ale Saskiei Hölbling conturau un desen neuman, care trimitea cu gândul la sculpturi de Henry Moore, în timp ce altele sugerau mişcarea unor târâtoare. Nu exista nici o interpretare ci numai o expunere în diferite forme ale unui corp uman care nu se mai mişca însă după codurile cunoscute ale mişcării omeneşti. Tot acest proiect corporal a fost pus în operă în tăcere, deoarece autoarea lui nu a vrut ca muzica să creeze atmosferă şi în acest fel mişcarea să ajungă la interpretare. Abia apoi dansatoarea a vorbit cu muzicianul Heinz Ditsch, care a văzut rezultatul lucrului ei şi a creat, în paralel, propria sa muzică, după care au început să repete împreună, ca pe vremuri, în anii ’50, Merce Cuningham şi John Cage. O reinvestigare a unor posibilităţi de creaţie, dar de pe cu totul alte poziţii.
Aceeaşi aplicare complexă asupra problemelor concrete dar şi teoretice ale mişcării o are şi celălalt artist austriac pe care publicul românesc l-a putut urmări la Bucureşti, Paul Wenninger, dansator şi coregraf independent, care a lucrat o vreme în Franţa, pentru ca ulterior, din 1999, să-şi fondeze în Austria propria companie, Kabinett ad Co. Acesta, alături de partenerii din compania sa, Rotraud Kern şi Daniel Zimmermann, a urmărit ca în spectacolul conceput de el, Imbue, spectatorii să fie cei care să îmbrace cu înţeles sau, cum spune titlul, să „umple” cu miez secvenţele pieselor prezentate. Faptul era posibil pentru că fiecare secvenţă cuprindea suficiente trimiteri pentru a putea sugera diferite conţinuturi. O serie întreagă de obiecte, mereu aduse şi ulterior scoase din scenă, asociate cu mişcările unuia dintre interpreţi, puteau construi o mică istorie. Fără o înlănţuire între diferitele fragmente, personajele intrau şi ieşeau, fiecare cu viaţa lui, privitorii devenind povestitori activi ai acestor crâmpeie, dar, probabil, poveştile fiecăruia nu se suprapuneau întru totul peste ale celorlalţi, căci, de fapt, acesta era şi scopul urmărit de Paul Wenninger, acela ca fiecare spectator să devină participant, dar nu implicat fizic, ci mental, ca urmare a ceea ce vedea. Timpul era unul dintre principalele elemente intrate în joc, în diferite moduri. Uneori corpul unui interpret se aşeza dinainte într-o poziţie anume, după care era adus pentru el şi obiectul de care era nevoie pentru a susţine cu sens poziţia respectivă, alteori apărea în scenă mai întâi obiectul de care se va servi ulterior interpretul, într-o secvenţă care putea să le sugereze spectatorilor o mini poveste. Atmosfera acestor poveşti era mereu alta, căci spre deosebire de spectacolul Saskiei Hölbling, aici se evidenţia starea emoţională a respectivului moment, de cochetărie, de plictiseală, uneori cu o tentă macabră, alteori ironică etc. – de fapt o suită de happening-uri, de întâmplări adică, în care toţi interpreţii au fost la înălţime, dar în primul rând Rotraud Kern, care s-a dovedit o actriţă de excepţie, de un mare rafinament şi cu o bogată paletă de posibilităţi interpretative.
După ce ecouri ale gândirii coregrafice austriece de dans contemporan ajunseseră şi ulterior la noi, în cadrul Zilelor Dansului Austriac, personalităţi precum Saskia Hölbling şi Paul Wenninger ne-au conturat mai ferm profilul acestui filon major al dansului şi performance-ului european.