M-am gândit mult înainte de-a aşterne pe hârtie lucrurile de mai jos. Nu pentru că m-aş teme de CNA sau pentru c-ar conţine, cum se spune, „limbaj vulgar" sau „scene violente", ci pentru că nu mi-e prea clar ce semnificaţie să le dau. La primă privire, ele sunt germenii unui nou tip de conflict, între tineri şi bătrâni (numai el ne lipsea la câtă discordie avem), tot mai vizibil în binecuvântatul spaţiu mioritic. La a doua privire, văd tot ce-am văzut la prima: micro-secvenţe, multiplicabile cu milioanele, din tragedia unei naţiuni incapabile de regenerare. Îmbătrânită fizic şi sclerozată ideatic, societatea românească începe să plătească pentru enormele greşeli comise în trecut.
După boom-ul natalităţii din anii şaizeci, România a intrat într-un declin constant în ce priveşte sporul populaţiei. Explicaţiile sunt cât se poate de simple: într-o ţară în care se murea de foame, cuplurile se fereau cu disperare să mai aducă pe lume încă o gură la masă. În ciuda politicii satanice a lui Ceauşescu de a le transforma pe românce în femele de reproducţie (situaţie analizată de Gail Kligman în Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, tradusă în anul 2000 la Humanitas) rezultatele n-au fost pe măsura viselor Marelui Inseminator. Riscând enorm, româncele au continuat să-şi întrerupă sarcinile, apelând, nu o dată, la metode de-o uluitoare ingeniozitate, dar şi de-o înspăimântătoare cruzime Anexa cărţii lui Gail Kligman conţine o cazuistică infernală, care numai ea ar motiva numele de „Ţara lui Dracula".
Să revin însă la ceea ce spuneam la început. Acţiunea se petrece într-o frumoasă zi din primăvara anului 2003. Soarele străluceşte, pomii, de bine de rău, au înverzit, păsările cântă apolitic, automobilele scot fum gros pe ţeava de eşapament. Nu am cursuri la universitate, aşa că trebuie să fie cam unsprezece şi jumătate dimineaţa, ora la care mă îndrept spre redacţie. De când Timişoara a devenit o Hiroshimă a sistematizării (se schimbă ţevile de canalizare şi apă, se „reabilitează" străzi, se modernizează linii de tramvai, se scot şi se plantează copaci, se seamănă iarbă), adică de vreo doi ani, zona în care locuiesc, mai norocoasă, a fost dotată cu un troleibuz („firobuz", în limbajul local, sau, pe scurt, „fir"), pentru a compensa dispariţia tramvaiului. Maşina circulă prost, nu respectă orarul, se defectează când ţi-e lumea mai dragă, dar e mai bine cu ea decât fără ea.
Noua linie de transport în comun e un cadou al primăriei. În zonă nu există „obiective industriale" sau instituţii de interes public iar în perimetrul comercial din această parte a oraşului ( supranumit „Fâşia Gaza") paradis al comerţului arab, chinezesc sau rrom, înşiruire de dughene insalubre, curţi interioare sufocate de marfa „dă treijdălei" taiwanezo-pakistanezo-bulgărească, şi tarabe pe care sunt aruncate din saci, de-a valma, fluieraşe de plastic, pastile contra ţânţarilor, pacheţele de cafea „solubilă", gumiţe de prins părul, telefoane mobile, pixuri, casete audio, cârpe de şters praful, „strugurel" împotriva crăpăturilor din buze, perii de haine, cărţi de joc şi cărţi de Păunescu se ajunge, desigur, cu Mercedes-ul. Cu „firobuzul" circulăm cel puţin la orele neclare din preajma amiezii doar pensionarii cartierului şi cu mine. Şi, de două ori pe zi, o dată, dimineaţa la şapte, când sunt daţi afară, şi a doua oară, seara la şapte, când sunt admişi, cei vreo sută şi ceva de nefericiţi fără adăpost ce-şi fac veacul la azilul de noapte.
Cum spuneam, era o frumoasă zi de primăvară, soarele zâmbea, păsările ciripeau galeş etc. etc. Văd, cu coada ochiului, că troleibuzul se apropie ca un bolid, iuţesc pasul şi, de la distanţă, constat că obişnuiţii mei companioni de voiaj sunt deja în staţie: patru-cinci femei şi patru-cinci bărbaţi de vârsta a treia. Am uitat să spun că mijlocul de transport în comun care ne poartă spre centul oraşului donaţie a municipalităţii din Lyon, dacă nu mă înşel are o construcţie neobişnuită pentru România: el conţine vreo şaisprezece scaune dispuse normal, în direcţia de deplasare a maşinii, şi vreo opt aşezate lateral, lipite unul de altul, astfel încât călătorii se privesc faţă în faţă. În spaţiul dintre aceste banchete se creează o mică platformă unde pot sta în picioare încă vreo paisprezece-cincisprezece oameni.
De regulă, maşina e goală sau aproape goală. Ei bine, ca un făcut, astăzi, când ajunge în staţia „noastră" ( Brâncoveanu, colţ cu Porumbescu), toate locurile sunt ocupate. Iar de coborât nu coboară nimeni. Aştept să-mi urce „echipa", urc şi eu, ultimul, mă sprijin de una din barele orizontale. Troleibuzul porneşte cu greu, frânează isteric, porneşte din nou, pufăind nervos, se opreşte, se blochează la o trecere peste liniile de tramvai în curs de „modernizare" şi înţepeneşte de-a binelea la ultima cotitură, decisivă, spre centru. Vreo zece minute aşteptăm să se deblocheze circulaţia. Am timp să-i observ în voie atât pe cei aşezaţi, cât şi pe cei rămaşi în picioare. Nici o surpriză: doar eu şi pensionarii.
Şi totuşi, mă înşel. Pe una din banchete, iată şi o tânără. Citeşte dintr-o carte format mare (o fi studiul lui Gail Kligman?) şi pare cu totul absorbită de lectură. De câteva minute, „veteranii" începuseră să cam vocifereze: că e năduşeală ( nu e, pentru că, miraculos, aerul condiţionat funcţionează impecabil), că de ce nu vin maşinile mai des, că sigur şoferii beau la capăt de linie, că primăria fură banii poporului...
Treptat, una din femei, cu evidente calităţi de „lider informal", preia mesajul bătrânilor din picioare (cei de pe scaune nu zic nimic, se uită pe geamuri, mimând interesul, la muncitorii sprijiniţi în lopeţi) şi articulează, limpede şi sonor (o ajută, ce-i drept, şi constituţia fizică stil Monserrat Caballé) următorul discurs vindicativ: „Da’ unde s-a mai pomenit firobuz fără scaune Ce e asta, cinci-şase să stea jos şi o sută în picioare Că am muncit o viaţă întreagă şi-acuma să murim sufocaţi în firu’ ăsta nenorocit Toţi e hoţi şi nesimţiţi Pe vremea mea, era autobuze mari, încăpea toţi în ele. Iar tinerii era politicoşi, dacă te vedea om bătrân îţi ceda imediat locul. Acuma lumea s-a înrăit, ăştia tineri te calcă în picioare, iar pe scaune stă ei"
Se aud murmure aprobatoare şi toate privirile se fixează spre singura persoană care corespundea portretului robot al inamicului public: superba jună cititoare, ce-şi vedea impasibil de lectură. (Eu, celălalt ne-pensionar, nu mai sunt chiar tânăr şi nici nu stau pe scaun) „Şi chiar dacă nu-ţi dădea scaunele de bunăvoie, dacă-i atrăgeai atenţia ţi-l ceda", continuă Monserrat Caballé. Cititoarea ( observ acum că şi ea e o celebritate: copia perfectă a lui Zeta-Jones) „lecturează" apăsat înainte. „Dar astea de azi e nesimţite. Trebuie să le ridici cu forţa"
Ca toată lumea din fir, aşteptam reacţia Zetei-Jones. După câteva secunde, a închis cartea (nu era studiul lui Gail), a ridicat privirile spre supraponderala Caballé şi-a spus pe-un ton calm, aproape indiferent: „Doamnă, nici nu-mi trece prin minte să vă cedez locul. Înafară de domnul în T-shirt negru" ( arată spre mine) „absolut nimeni din troleibuz n-a perforat vreun bilet. Ceea ce înseamnă că dumneavoastră toţi călătoriţi pe banii mei şi-ai dumnealui. Dacă doriţi să ştiţi ce cred, ţara asta a fost nenorocită tocmai de generaţia dumneavoastră. Aţi stat o viaţă întreagă în genunchi, n-aţi deschis gura decât ca să mâncaţi zgârciurile din măcelăriile lui Ceauşescu. Iar acum aveţi pretenţii Vă credeţi grozavi că aveţi liber pe autobuz La alegeri, sunteţi primii la vot şi votaţi doar prostii Eu în locul dumneavoastră m-aş sinucide"
N-am prins finalul confruntării. Şi nici nu eram curios să-l prind. Ajunsesem aproape de destinaţie şi mă grăbeam să dau nişte mărunţiş celor patru-cinci pensionari pe care-i întâlnesc cerşind zilnic în staţia de autobuz la care cobor doar eu.
