Meena Kandasamy s-a născut într-o familie de profesori universitari de origine tamilă, în 1984. A studiat la Universitatea Anna din Chennai (Madras) unde și-a susținut teza de doctorat în domeniul socio-lingvisticii. A început să scrie poezie de la vârsta de 17 ani. Până în prezent, a publicat două volume de poezie: Atingere (Touch) în 2006 și Doamna Militantism (Ms. Militancy) în 2010. Este și o cunoscută traducătoare din poezia tamilă, a jucat în mai multe filme. Kandasamy a reprezentat India și la renumitul program internațional pentru scriitori de la Iowa University1. În prezent își desfășoară activitatea în sudul Indiei, mai precis în metropola Chennai.
În 2014, Meena Kandasamy a beneficiat de o bursă la Universitatea din Kent, la Canterbury, Anglia. Acest răgaz i-a permis definitivarea romanului Zeița țigancă
(The Gypsy Goddess) inspirat dintr-un episod de luptă socială din istoria recentă a Indiei. Este vorba despre „Masacrul de la Kirvenmani”, eveniment legat de anul revoluționar 1968. Instigați de către o serie de militanți comuniști, țăranii săraci, fără pământ din districtul Tanjore din sudul Indiei, s-au revoltat contra latifundiarilor locali. Conflictul social a fost acutizat de apartenența revoltaților la grupul celor „de neatins”, așa-numiții daliți, considerați a fi impuri de către celelalte caste. Țăranii pretindeau condiții mai bune de arendă a pământului și au reținut partea din recoltă pe care o culeseseră deja. Pentru a-i intimida pe revoltați, proprietarii au angajat niște bătăuși care au sosit în sat cu vehicole de la poliție și au început să tragă în țărani, rănind mortal pe doi dintre aceștia în ziua de 25 decembrie 1968. Revoltații s-au refugiat într-o colibă care a fost incendiată de către forțele de represiune. Șase țărani au reușit să iasă din foc, dar doi dintre ei au fost aruncați înapoi în flăcări. Patruzeci și patru de oameni au murit în chinuri groaznice. Nimeni nu a fost condamnat pentru aceste pierderi de vieți omenești, dar episodul a dus la o amplă discuție în societatea indiană privind necesitatea unei reforme în agricultură.
Meena Kandasamy transformă acest episod de luptă socială din India contemporană într-un soi de roman istoric postmodern cu discontinuitățile de rigoare într-o astfel de situație. Autoarea se prezintă drept „o tamilă care scrie un roman englezesc” (260)2, ceea ce devine un crud avertisment pentru cei dornici de exotism și senzație. Nu doar identitatea autoarei este un spațiu hibridat, întrerupt în continuitatea sa identitară prin agresiunea colonială, dar și scrisul ei se resimte de pe urma agresiunii istoriei. Pornind de la un motto extras din Fructele mâniei (Grapes of Wrath), romanul scriitorului american John Steinbeck dedicat muncitorilor imigranți mexicani – tot niște dezmoșteniți ai soartei marginalizați social și cultural, precum daliții indieni – Kandasamy evocă practica istorică a înrobirii în sudul Indiei. „În secolul al XII-lea, în Tanjore, un rob putea spune un preț și se putea vinde pe sine. Această practică nu a ieșit din uz... ea a evoluat într-un bazar de muncă manuală” (23).
Titlul romanului dă, aparent, satisfacție acelor cititori care sunt în căutare de culoare locală. Autoarea pornește de la povestea zeiței Kurathy Amman, protectoarea unei populații de nomazi, Kuravan, care are în comun cu daliții revoltați din Kirvenmani statutul lor de marginali. Zeița este modestă, nu cere ofrande exagerate. Se mulțumește cu o măsură de orez, lucru extrem de important pentru acești necăjiți care doar de la ea mai speră sprijin.
Romanul lui Kandasamy nu este o scriitură de tip realist, cititorul este avertizat să nu se aștepte la un reprezentare de tip fotografic a realității. „Chiar dacă acest roman este plasat în India rurală, nu te aștepta ca în fiecare pagină să apară o turmă de bivoli, doar așa de dragul autenticității” (26). Autoarea dorește alt soi de autenticitate și adevăr. Poveștile victimelor „cresc precum buruienile întâmplătoare. Aici ideile curg precum ploaia prin acoperișurile de stuf” 25).
Narațiune icononclastă în care lirismul se împletește cu tonul vehement, romanul lui Kandasamy nu e scris conform rețetelor menite a produce o scriitură plăcută. Cerneala cu care se scrie această poveste dureroasă este albă, „precum laptele de mamă” (27), ne spune naratoarea. Aluzia la modul în care renumita feministă Hélène Cixous teoretizează scriitura feminină3 – ea este albă, precum laptele matern și de aceea devine invizibilă pentru istoria literară dominată de gândire falogocentrică – este evidentă. Pentru Kandasamy scriitură feminină este bazată și pe solidaritate, pe comunicare, toate experiențele se împărtășesc. „Și așa e cu femeile care au început să își împărtășească poveștile; un lucru duce la altul și totul merge așa în cercuri fără sfârșit, urmează altceva...” (265). Ritmul și conștiința că dă expresie sentimentelor unei colectivități sunt tipice scrisului aceste romanciere emancipate și pline de îndrăzneală.
Meena Kandasamy este legată atât de trecutul Indiei, de valorile ei, dar este și o intelectuală informată, la curent cu noțiunile recente utilizate în studiile culturale sau etnice și construite de către cei mai cunoscuți specialiști. Autoarea se reprezintă pe sine ca un soi de maimuță naratoare: „șpțrecum o maimuță singuratică cocoțată într-un arbore de cocos și care nu are nimic altceva mai bun de făcut decât să își bată joc de ea însăși, tot așa și eu fac aceste giumbușlucuri narative ca să mă distrez” (28-29). Aluzia la maimuța semnificantă4, constructul prin care Henry Louis Gates explică literatura afro-americană drept un joc între tradiție și inovație, este evidentă pentru cititorul cunoscător. Din nou, Kandasamy folosește referința culturală la un alt grup etnic supus marginalizării și reificării agresive de-a lungul istoriei.
Romaniciera se mai revendică și de la mistica tamilă, ceea ce duce la dinamica uluitoare a dimensiunilor și perspectivelor de fundal. Ea trece de la dimensiuni microscopice la a se transforma întrun un demon cu zece capete, e ușoară ca un fulg sau grea precum plumbul, transmigrează în alte trupuri, pretinde a avea autoritate, dar și farmec.
Discursul poetic, cel jurnalistic, cel narativ, cel teoretic se intersectează dar nu sunt suficiente pentru a circumscrie povestea. Din narațiune mai rămâne ceva care se prezintă „precum un șarpe aninat” (73) de gâtul scriitoarei. Meena Kandasamy mărturisește că dorește „să dezorienteze” cititorul (100). Cine vrea o poveste lineară și suficientă sie însăși, să citească ziarul de azi” (99). Violentând așteptările cititorului în buna tradiție a lui Laurence Sterne de care se ține fără a-l pomeni, totuși, romanciera rupe firul narativ din timp în timp pentru a se ironiza pe sine, precum și pe rafinații genului. „Deoarece mi-a făcut plăcere să vă bombardez cu procedee metafizice, vă aud pe unii dintre voi întrebând:
Ce s-a întâmplat cu regulile romanului?
Atârnă acolo pe sfoara unde îmi usuc rufele” (123).
Probabil că unul dintre momentele cele mai „tari” ale textului este imaginea tragic de grotescă a sătenilor arși de vii. În paragraful respectiv nu se folosesc majuscule sau semne de punctuație, nu se marchează finalul frazei, totul e un continuum de durere și chin. Jocurile intelectualiste postmoderne nu au anihilat afectul și compasiunea profundă a scriitoarei:
„și așa viețile lor se risipesc în fum dar toți sunt prea morți ca să își mai dea seama de acest fapt vital de existență
și ei au ars toată noaptea în propria lor grăsime până ce pompierii au venit dimineața să-i trezească stropindu-i cu apă rece pentru ca
poliția să adune părțile de trup care se potrivesc și să încerce să facă o numărătoare corectă a morților care au devenit mai mici într-o singură noapte de foc ce i-a lăsat de nerecunoscut precum șobolanii arși ceea ce face identificarea individuală imposibilă...” (166). Trupurile au încremenit în tot felul de poziții „de parcă ar fi cerșit dreptul la viață” (166), ele sunt arse doar pe jumătate „de parcă focul cel iute s-ar fi oprit ca să dovedească un pic de milă” (166).
Ademeniți de exotismul titlului, cititorii Meenei Kandasamy vor avea supriza unui text cu multiple nivele de referință. Episodul tragic de la Kirvenmani este și un episod din istoria Partidului Comunist din India care nu se dovedește a fi mai aproape cei săraci decât latifundiarii. Și comuniștii vor doar să manipuleze pe săteni pentru scopurile lor politice. Vor doar să îi folosească, nu să le rezolve problemele de fond. Invocația divinității tamile, discursul protestatar, tragedia daliților au drept fundal marea problematică post-colonială de care literatura indiană contemporană nu se poate desprinde. „Am fost trași pe sfoară în numele zeilor, în numele religiei, în numele castei. Acum, suntem trași pe sfoară în numele dezvoltării” (93). Romanul Meenei Kandasamy este o complexă meditație despre raporturile de putere din societate și despre tristul adevăr că și în societatea contemporană cei mulți și săraci continuă să fie „sarea pământului”.
Referințe:
Meena Kandasamy, The Gypsy Goddess. Londra: Atlantic Books, 2014.
______
1Din România, printre cei care au participat la acest program se numără : Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Adrian Păunescu, Aurel Rău.
2 Traducerea citatelor: Mihaela Mudure.
3Vezi volumul de interviuri ale lui Hélène Cixous: White Ink. Interviews on Sex, Text, Politics. New York : Columbia UP, 2013.
4 Henry Louis Gates Jr. The Signifying Monkey. A Theory of African-American Literary Criticism. New York: Oxford UP, 1989.
