de câţiva ani buni, Răzvan Mazilu
tatonează căteva formule scenice
legate direct sau indirect de genul
de musical. Am avut prilejul să urmăresc câteva
dintre ele, precum Cabaret, la Teatrul German
de Stat din Timişoara, Femei în pragul unei
crize de nervi, la Teatrul Naţional din Târgu
Mureş, şi mai multe pe scene bucureştene: West
Side Story, la Odeon, Mon Cabaret Noir la
Teatrelli, iar la Excelsior, Fecioarele noastre
grabnic ajutătoare – ultimele două montări
remarcabile nu numai
prin regie şi coregrafie ci
şi prin personalitatea
artistică a interpretelor.
Şi iată că Răzvan Mazilu
face un salt miraculos în
trecutul nostru interbelic,
şi alături de dramaturgulactor
Daniel Chirilă, deschide
o fereastră largă către un
repertoriu uitat, readus
la viaţă în mod spectaculos,
în recentul spectacol
ZARAZA, montat la Teatrul
de Revistă Majestic, din cadrul Teatrului „Toma
Caragiu“ din Ploieşti. Şi astfel, aşa cum ne
povesteşte în program, ies la iveală „poveşti
seducătoare, poveşti decadente, întâmplări reale
şi legende urbane, personaje misterioase şi figuri
ce au făcut istorie, charleston, tango, horă,
romantism, dive fatale şi bărbaţi-dandy , prostituate
şi cuţitari, Alhambra, Târgul Moşilor din Obor,
regi, amante, staruri de revistă, Crucea de Piatră,
aventurieri, melancolie, întâlniri nocturne, iubiri
pătimaşe şi sinucideri din iubire.“ Am reluat
aceast lung citat, deoarece dramaturgul Daniel
Chirilă şi întreitul artist Răzvan Mazilu, regizor,
coregraf şi creator al costumelor deosebit de
inspirate, şi, împreună cu ei, Ioana Smara
Popescu, realizatoarea decorului, s-au ţinut de
promisiunea din program şi chiar au reuşit să
insufle viaţă tuturor
personajelor evocate.
Urmărind acest spectacol,
au năvălit peste
mine nenumărate
gânduri, amintiri,
simţăminte. Primul
dintre ele a fost un gând
nostalgic: ce plin de
farmec, de culoare, de
poezie, de viaţă era
Bucureştiul interbelic,
cu toate bunele şi relele
lui. Era un oraş
fremătător, în care te bucurai să trăieşti. Şi, prin
comparaţie, cât de anost pare astăzi!
Apoi, din nu ştiu ce cută uitată a memoriei,
au reapărut în mintea mea cupletele la modă
altădată, cântate acum pe scenă, dar fredonate
cândva prin casă de mama, şi odată cu ele şi o
lacrimă în colţul ochilor. Şi treptat, tot prin
comparaţie, şi anume cu spectacolele de revistă
actuale, spectacolul ZARAZA mi s-a părut
îndrăzneţ, dezinhibat şi plin de aluzii politice.
Deşi nu e îndrăzneala noastră a celor de astăzi,
ci îndrăzneala lui Constantin Tănase de altădată
şi a cupletelor sale. Tot de la părinţii mei mi-am
reamintit versurile: „Greu a fost cu der, die, das,
Dar mai greu cu davai ceas/ Davai ceas, davai
moşie, Haraşo tovărăşie!“ Noi îndrăznim abia
acum, după aproape 30 de ani de la dispariţia
de la noi – cel puţin teoretică – a comunismului,
să auzim din nou adevărul, dar cum trebuie
să fi sunat el în urechile spectatorilor de atunci,
cu armata roşie în ţară şi cu comunişti ajunşi
la putere ? Mi-a mai trecut prin gând şi întrebarea:
de ce oare teatrele de revistă actuale or fi amuţit
în ceea ce priveşte actualitatea politică? Singurul
răspuns pe care mi l-am putut da este că toate
sunt teatre de stat. Nu mai avem nici un Teatru
Cărăbuş, ca cel de odinioară, conceput de o
personalitate independentă, artistic şi financiar,
care să-şi spună cu îndrăzneală părerile şi să
aducă în jalnicul Mic Paris de astăzi artişti
faimoşi, precum a făcut odinioară Constantin
Tănase, aducând pe celebra artistă de musichall,
Josephine Baker. Nu mai avem nici
vreun alt Teatru Alhambra, precum cel în care
şi-a început strălucit cariera şi viitorul mare
coregraf al Operei din Bucureşti, Oleg Danovski.
Personalităţile genului, scoase pe rând
la iveală în spectacol, sunt în primul rând cântăreţii
şi compozitorii Cristian Vasile (Andrei Radu),
Marin Teodorescu, alias Zavaidoc (Marius Bălan),
Jean Moscopol (Romeo Zaharia), Titi Botez
(George Capanu) şi Ionel Fernic (Karl Baker),
apoi celebrul autor de cuplete Constantin Tănase
(Ioan Radu Burlan) şi nu mai puţin celebra Maria
Tănase (Daniela Răduică), sau răsfăţata publicului
de revistă Silly Vasiliu (Nico) şi, alături de ei,
scriitorul cunoscut sub pseudonimul Ion Pribeagu
(George Liviu Frâncu ), autorul popularei emisiuni,
„Ora veselă“ –- şi ea prezentă la apel în amintirile
mele. Lor li s-a alăturat în spectacol una
dintre istoriile amoroase ale Regelui Carol al IIlea
(Cosmin Şofron) cu Elena Lupescu, alias
Duduia (Manuela Alionte Frîncu), pentru care
şi-a părăsit prima dată tronul. Şi bineînţeles nu
avea cum lipsi Crucea de Piatră, un loc evocat
de un grup de personaje : Şchioapa (George Liviu
Frâncu). Mona Curdefier (Rodica Alexandru),
Napoleon Luminiţa (Mihaela Duţu), Mimi Moft
(Petty Muşa) şi alături de ele fiorosul Terente
(Robert Anton). Şi, după toate regulile genului
de musical, toţi au jucat, au cântat, au dansat
aşa cum a dorit să-i modeleze regizorul şi
coregraful Răzvan Mazilu, secondaţi în
câteva momente şi de formaţia de balet a Teatrului
Majestic.
Evocarea sus numitului stabiliment de la
Crucea de Piatră mi-a stârnit noi întrebări. Oare
faptul că el nu mai există astăzi se datorează
convingerilor noastre creştine? După cum ne
comportăm în genere, faptul este exclus. Mai curând
se datorează convingerilor noastre rezidual comuniste,
care refuză să recunoască Realitatea, să recunoască
faptul că prostituţia există pe linia de centură sau
prin alte locuri şi, funcţionând clandestin, nu poate
fi măcar controlată sanitar. Iată încă un domeniu
în care ipocrizia noastră actuală e în floare.
Dar alături de toate personajele mai
sus evocate, şi oarecum în miezul istoriilor
lor, a existat şi personajul care a dat chiar
titlul spectacolului, frumoasa Zaraza, interpretată
de Dana Vulc, ce a prins chip de neuitat, în acele
vremuri, în cântecele lui Cristian Vasile şi nu
foarte de mult în cartea lui Mircea Cărtărescu,
De ce iubim femeile. Prezenţa acestui personaj
asigură spectacolului şi o undă de lirism, alături
de toate celelalte ingrediente, şi, în fine, un alt
personaj care dă şi el autenticitate acelor evocări
este micuţul vânzător de ziare (Alexandru
Vasilescu), care străbate din când în când scena,
strigând titlurile editorialelor şi care mi-a amintit
de personajul micuţului Nicu, din cartea Ioanei
Pârvulescu Viaţa începe vineri. Evocarea, cu
mijloace contemporane, a unei epoci la care ne
referim mereu cu nostalgie, ca la un scurt
intermezzo fericit al istoriei noastre – perioada
interbelică –, este reuşită în cea mai recentă
realizare a regizorului şi coregrafului Răzvan
Mazilu, în plină efervescenţă creatoare.