Bacalaureat (2016)
Regia: Cristian Mungiu; Scenariul:
Cristian Mungiu; Cu: Vlad Ivanov,
Maria Drăguş, Adrian Titieni; Genul
filmului: Dramă; Durata: 128 minute;
Premiera în România: 20.05.2016;
Produs de: Mobra Films; Distribuit
în România de: Voodoo Films
Filmul lui Cristian Mungiu,
Bacalaureat, premiat în
competiţia de la Cannes
anul acesta, se deschide
cu un cadru-clişeu, un
cadru care prin recurenţă
transmite un mesajcheie.
Avem un peisaj urban
devastat, iconic pentru România
comunistă a anilor ’80, un cartier
muncitoresc ghetoizat, de o
urâţenie covârşitoare, cu blocurile
construite din plăci de beton
armat, numite expresiv cutii
de chibrituri.
Acest decupaj mizerabilist a intrat
în imaginarul colectiv al Epocii de Aur,
prin asociere cu maidane noroioase,
ghenele metalice puţind devastator,
gropile precum cea care apare în cadru,
şi colecţia de rufe atârnate la uscat
pe balcoanele înguste, acolo unde ele
mai existau. Cadrul următor oferă o
scenă de interior, în contrast cu
ceea ce se putea vedea afară. În
mod clar, Epoca de Aur a trecut şi o
relativă bunăstare a untului şi a chiflei
luminează fad aceste apartamenteconservă,
cu amenajările sale banale.
Primul cadru mizerabilist revine pentru
a impune nu doar o perspectivă
postapocaliptică asupra lumii româneşti
postcomuniste abia ieşite din neoliticul
superior, ci şi rezistenţa unor reflexe
mentalitare ale unei umanităţi pătimite.
Cristian Mungiu îşi începe filmul cu
o declaraţie vizuală, personajele
sale vor adăuga un discurs la ceea
ce putem vedea. Romeo (Adrian Titieni),
Magda (Lia Bugnar), soţ şi soţie, şi
fiica lor Eliza (Maria Drăguş), alcătuiesc
un banal tablou de familie românească
de intelectuali, o anemică midlle class.
El medic, ea bibliotecară, cu speranţa
de a crea fiicei lor, elevă în clasa a
XII-a, şansa pe care ei au ratat-o ca
generaţie de sacrificiu. Eliza a reuşit
să obţină două burse de studii în Anglia,
singurul fapt care o separă de acest
vis fiind bacalaureatul pe care trebuie
să-l absolve cu o notă de peste 9.
Cu o zi înainte de prima probă, fata
devine victima unei tentative de viol,
se alege cu braţul luxat şi cu un şoc
psihic pe care trebuie să-l depăşească
pentru a-şi vedea visul cu ochii. Din
acest punct critic se dezvoltă toate
liniile naraţiunii filmice, conflictele în
cascadă, reflecţiile pe marginea societăţii
româneşti de tranziţie etc. O primă
neclaritate numaidecât sesizabilă
pentru spectatorul român: cum e posibil
ca un doctor să trăiască atât de modest?
Aflăm că Romeo este un doctor cinstit,
fără de arginţi, care nu consimte la
practicile curente care aduc în buzunarul
doctorilor sume neimpozabile, deşi
practică chirurgia, o specializare
bănoasă. Nu poţi vedea niciun obiect
de lux, niciun tablou pe pereţii
apartamentului său de o modestie
ilustrativă. Regizorul ne prezintă un
caz aparte, pe cel al unui profesionist
în meserie dublat de un caracter. Altfel,
doctorul Romeo are relaţii peste tot,
în poliţie, chiar pe inspectorul-şef,
interpretat de remarcabilul Vlad Ivanov,
relaţii în lumea medicală, cum e şi
firesc etc. Cu toate acestea, soţia sa
e bibliotecară, semn că doctorul nu
a apelat la reţeaua de relaţii pentru
a-i asigura soţiei un post mai avantajos.
Doctorul mai are şi o amantă, fostă
pacientă, profesoară de liceu, pe Sandra
(Malina Manovici), în vârstă de 35
de ani, al cărei fiu minor are o formă
uşoară de autism. Onestitatea constituie
punctul de plecare pentru o serie de
relativizări morale pe măsura dificultăţilor
pe care doctorul le întâmpină. El va
face tot ce-i stă în putinţă pentru a
asigura reuşita fiicei sale, într-un
adevărat lanţ al slăbiciunilor, implicând
un fost şef al vămilor căruia îi facilitează
un transplant de ficat pentru a interveni
ca notarea la una dintre probe să-i
asigure fiicei sale media peste nouă.
Astfel, doctorul Romeo traversează
imprudent frontiera dintre legal şi
penal pentru a atinge obiectivul major
al existenţei sale, realizarea fiicei sale
undeva departe de lumea dezlănţuită,
murdară, meschină, primitivă în care
trăiesc. Rar se poate vedea, fără a
exhiba teatral grotescul şi sordidul,
un discurs mai apăsat despre ratare,
un pesimism mai acut, un sentiment
al eşecului mai profund, o mai amplă
dezamăgire cu privire la misiunea
unei generaţii, sentiment pe care toţi
îl împărtăşesc, doctori, profesori,
bibliotecare, procurori, poliţişti etc..
În rest, doctorul Romeo a colectat
toate locurile comune posibile despre
Occident, ca loci amoeni, o viziune
idealist-utopică, simplistă şi necreditabilă
pentru cineva care a stat acolo. La un
moment dat, doctorul spune că în ’91
s-a întors în ţară pentru a construi o
lume mai bună, vis care s-a spulberat.
’91? Anul celor mai crunte mineriade,
a fenomenului Piaţa Universităţii. Cât
despre lumea de aici, ea stă sub semnul
implacabil al destrămării şi agoniei.
Dincolo şi dincoace, două viziuni
contrastive. „E altă civilizaţie, e alt
respect...”, „Lumea asta o să fie atât
de departe încât o să te întrebi dacă
există cu adevărat”, „Dacă aş crede
că se poate schimba ceva fundamental
în locul ăsta...”, „să scapi şi să trăieşti
într-o lume normală”. Este vorba de
o atitudine care respiră disperarea
şi care mobilizează întreaga energie
a unui tată care contemplă o lume de
apocalipsă din care îşi mai poate salva
doar fiica. Este viziunea tipică pentru
anii 1990, cel mult 2000, aceea a unei
generaţii eşaute, consumate, apatice,
calcinate interior. Eşecul României
postdecembriste este cântărit de doctor
la scara propriei sale existenţe, care
nu stă numaidecât sub semnul fatidic
al ratării: o profesie bună, amantă
tânără, o fiică exemplară, o soţie
înţelegătoare. Autenticismul lui Mungiu
intră pe teritoriul ambiguităţii în măsura
în care regizorul încearcă să generalizeze
observaţiile ce derivă din studiul de
caz. Această metabolizare chinuită
a răului cosmic al societăţii româneşti,
clişeu fondator de anxietăţi sterile,
prezidează la edificarea unei viziuni
sumbre. Soţia lui Romeo temperează
vizionarismul absolutist scăldat fie în
neguri, fie în lumini taborice, al tatălui
de pe poziţia unei resemnări amorţite.
Fraglitatea Elizei generată de ceea ce
cu toţii numesc eufemistic ”accident”
este însă dublată de propriul orizont
al dorinţei în care intră iubitul Marius
(Rareş Andrici), instructor la şcoala
de şoferi, cu o educaţie modestă,
necreditabil din perspectiva onorabilităţii
burgheze pentru care tatăl este purtător
de cuvânt. Era tipica dramă burgheză
a familiei de intelectuali comuniste
sîn care pătrunde un proletar, un fel
de adaptare a lui Ghici cine vine la
cină? (1967) al lui Stanley Kramer.
Contururile acestei drame se pot ghici
în indispoziţiile doctorului care devin
contondente, plecând de la o presupoziţie
verificată sumar, dar alimentată
substanţial de idiosincrazie. Mungiu
plasează „accidentul” în vecinătatea
unui examen de conştiinţă ca şi în
După dealuri sau 4, 3, 2, creând
premisele unei dezbateri publice în
jurul unui subiect fierbinte. Doctorul
Romeo devine dialectician peste noapte
în privinţa scopului nobil care justifică
mijloacele, rezumând sentenţios
experienţa de viaţă în apoftegma
revelatoare: „În viaţă sunt câştigători
şi pierzători”. Judecata e foarte simplă,
Eliza trebuie să facă orice ca să treacă
cu bine examenul de bacalaureat,
având în vedere rezultatele ei excepţionale,
dar şi handicapul suplimentar al şocului
emoţional indus de tentativa de
viol. Logica compromisului în care
doctorul Romeo pare brusc expert,
spre deosebire de soţia sa care vede
în compromis un periculos precedent,
este sprijinită de această soteriologie
sui generis. Într-adevăr, ea vine din
împărtăşirea acestei viziuni radicale
despre salvarea prin expatriere,
prin arta fugii, transmisă de generaţiile
anterioare care şi-au trăit intens condiţia
de prizonierat totalitar. A pleca înseamnă
a evada, a fugi, acest reflex mentalitar
care pare să ghideze fiecare dintre
acţiunile doctorului Romeo. Este
aici un reflex traumatic, recuperabil
din gesticulaţia tuturor actorilor acestei
istorii ce tratează un accident pe un
fundal de catastrofă pe care-l epitomizează
cadrul recurent al unui sordid peisaj
urban calamitat. Încolţit de procurori
care apelează fără jenă la şantaj,
solicitând acordul absolut necesar
al doctorului Romeo pentru a-i lua un
interogatoriu fostului şef de la vămi,
acum pacientul său, doctorul nu cedează
şi îi respinge. Legea morală este repusă
în drepturi cu asumarea riscurilor care
decurg din această atitudine. Tensiunea
dintre conştiinţa profesională şi dragostea
paternă nu este escaladată. Mungiu
nu vizează situaţiile dostoievskiene
ale unor abisalităţi morale, ci explorează
o serie de culoare de fugă, lăsând
lucrurile într-un echilibru relativ
din care o notă de armonie şi reconciliere
nu lipseşte. Notă la care invită nostalgic
şi uşor ironic hitul din Liceenii lui
Nicoale Corjos, notă prinsă în rama
unei fotografii cu amintiri şi zâmbete
încă inocente.
