Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Vulcanul putred de Mircea Mihăieş


Oricine-şi ia un bilet circular, cu trenul, prin România, după ce-a făcut aceeaşi experienţă într-o ţară europeană (la alegere), îşi dă seama că legăturile cu vecinii noştri din U.E. sunt pur teoretice. Nu că n-am avea şi noi două mâini, două picioare şi-un cap. Avem. Dar nu prea ştim ce să facem cu ele. Sărăcia înspăimântătoare de la sate, mizeria indescriptibilă din oraşe, aerul dezolant de ţară tocmai ieşită din război, ce te întâmpină pe orice stradă, aduc mult aminte de Cuba, şi deloc de Irlanda şi Portugalia, cele mai recente membre ale „frăţiei” europene. Orice stradă din România e însumarea bolnavă a kilometri de tencuială căzută, murdărie acumulată pe caldarâmurile striate de crăpături şi cariate de gropi, ce dau impresia unui vulcan putred, lipsit de energie, incapabil până şi să erupă.

În schimb, la nivel moral, erupţie câtă vrei. Mafia economică a înlocuit mafia politică din vremea comunismului, iar banditismul de gaşcă se suprapune banditismului de stat. Ceea ce Europa a stârpit în urmă cu câteva decenii — corupţia, instabilitatea socială, abuzul politic — la noi se află în plină eflorescenţă. E inevitabil să se întâmple astfel? Nu cred. Argumentul e de găsit în tranziţiile din celelalte ţări post-comuniste. Dacă în unele din ele (Rusia, Albania, parţial Bulgaria) pot fi găsite identităţi comportamentale cu cele de la noi, în altele (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) diferenţele sunt de la cer la pământ.

Până la urmă, e vorba de calitatea societăţii la care ne raportăm. Din „paria-comunismul” lui Ceauşescu, direct sau indirect sprijinit de majoritatea covârşitoare a românilor, nu putea ieşi decât ceea ce vedem acum cu ochiul liber: o societate pe drojdie, un mental colectiv deprimant, o viermuială umană fugind de responsabilitate ca dracul de tămâie. Frica românului de a-şi lua soarta în mâini se traduce în votul pentru partidele populiste, dominate de figura simbolică a tătucului — fie el zâmbitor (Ion Iliescu), fie, vorba lui Dick Morris, nuts (Vadim Tudor). Tânjim după taţi ca după paradisul pierdut. Să ni se dea! —acest slogan al milogilor stă, la loc de cinste, alături de sonde şi snopii de spice, pe stema ţării.

Cât timp e ceva de muls, totul decurge normal. Când a secat ugerul, ne vedem de treburile noastre, punem coada pe spinare şi tuleo! spre ţările calde. După ce şi-au plasat fiii prin universităţi occidentale, patrioţii „săraci” de la conducerea ţării contemplă tot mai filozofic rolul şi rostul lor în această lume dizgraţioasă. N-au apucat, încă, s-o şteargă prea mulţi, dar când robinetele bacşişurilor, ale procentelor la privatizări frauduloase şi-ale „taxelor” pe servicii vor seca, o vor face fără nici un regret. Banii sunt, oricum, de multă vreme la adăpost. N-au decât să se „reîntregească”, lăsându-ne pe noi să ne descurcăm cu patriotismul nostru desuet şi păgubos.

Îngroziţi că Occidentul le-ar putea smulge jucăria din mână tocmai când păreau să fi dobândit statutul de semi-zei, pesedeii au intrat în sevraj. Faţa crispată, privirea bântuită de groază a lui Năstase mi-au adus aminte de chipul răvăşit şi derutat al lui Ceauşescu în 21 decembrie 1989. Incapacitatea de a-şi controla mimica trădează neputinţa de-a găsi soluţii la nenorocirile ce-l asediază. Pentru Năstase, problema nu e că occidentalii vor stopa negocierile cu noi. Problema e că va pierde puterea. De Occident îl doare-n cot, ca dovadă că de când conduce discreţionar România a ţinut-o într-o minciună şi-ntr-o temporizare ca la fotbal: mingi aruncate în tribună, faulturi discrete, când arbitrul se uita în altă parte, henţuri nesemnalizate, şi-un ofsaid permanent, cât terenul de joc.

Acum, când „arbitrii” europeni au reînceput să-şi facă meseria, plătim pentru escrocheriile nesancţionate. După ce-am primit echipament de la firme occidentale, după ce ni s-au explicat regulile şi s-a trasat terenul, am fost invitaţi să jucăm. Or, în loc să respectăm ce ni se spune, am dat-o pe ţurca tradiţională, faultând grosolan şi răţoindu-ne mitocăneşte la adversari, nemaiştiind încotro s-o luăm. Privim plini de speranţă spre suporteri, dar vechile aplauze au fost înlocuite de huiduieli. De ieşit din teren, nu se poate, aşa că vom fi blocaţi pe gazon, sub reflectoarele şi râsetele batjocoritoare ale asistenţei, amuzată să vadă o echipă care deşi juca singură a reuşit să se autoelimine.

Vasile Puşcaş, trimisul lui Năstase la Bruxelles, nu mai face un secret din poziţia gravă în care ne aflăm. Prin gura domniei sale, suntem anunţaţi că dificultăţile cu Uniunea Europeană sunt abia la început. Chestiunea adopţiilor ilegale e floare la ureche pe lângă ce urmează în materie de corupţie şi nerespectare a independenţei justiţiei. De ani de zile, în capitalele europene se adună probe peste probe ce dovedesc reaua credinţă şi minciunile puterii pesediste. În fond, n-am fost chemaţi, ci noi am vrut să intrăm în clubul european! Dacă ne-am imaginat că vom putea fenta regulile ferme ale lumii civilizate, ne-am înşelat amarnic. Nu e în stilul vesticilor să urle şi să-şi ridice poalele, precum ţaţele în bătătură. Ei tac şi observă, iar atunci când şi-au format o părere ţi-o comunică sec.

Înghiţitul cu noduri, în care Năstase s-a specializat în ultimele săptămâni, e doar preambulul a ce va urma în lunile lui 2004. Deşi vede că uşile i se închid în nas cu zgomot, Năstase continuă să braveze. N-a pierdut prilejul de-a apărea triumfalist la televizor spre a ne anunţa că suntem intraţi în NATO — oficial, nu suntem! —, deşi această primire nu înseamă, neînsoţită de alte beneficii (ajutoare financiare, programe solide de restructurare a economiei şi, fireşte, admiterea în U.E.), mai nimic. În timpul Războiului Rece ar fi avut, într-adevăr, o semnificaţie majoră. Am fi dobândit certitudinea că ruşii nu ne vor invada. Acum, când Moscova şi Washingtonul sunt atât de apropiate că le confundă teroriştii, intrarea în NATO e un premiu de consolare pentru bolile incurabile de care suferim.

Să nu uităm că Turcia e de-o groază de vreme membră NATO, dar continuă să fie la fel de departe de Europa ca pe vremea lui Baiazid. În termeni pragmatici, NATO înseamnă securitate, Europa prosperitate. Dacă urmărim cât de sigure sunt ţările membre ale Pactului Atlanticului de Nord, înţelegem că vorbim despre realităţi de-acum patru-cinci ani. Or, o „siguranţă” placată pe-o sărăcie lucie înseamnă doar terenul fertil de exersare a tot felul de aventurieri politici, unul mai grotesc decât altul. Nu-i destul că-l avem pe Vadim, a mai apărut şi strania doamnă din Nevada. Institutele de sondare a opiniei şi-au făcut impecabil datoria, şi deja ne-o livrează ca pe-un produs de piaţă plin de vino-ncoa, gata să satisfacă exigenţele românilor înamoraţi de pere mălăieţe şi cai verzi pe pereţi.

N-aş avea nimic împotriva unui preşedinte american în România. Ba chiar, aşa cum visam în adolescenţă, nu m-ar deranja să fim primul stat american din Europa. Dar dacă e să facem pactul, măcar să-l facem la vârf. Un Clinton reşapat (că tot suntem noi social-democraţi şi ahtiaţi după nebunii sexuale) ar face furori şi ne-ar atrage fulgerător simpatia planetei. Nici cu Schwarzenegger n-ar fi rău. În numai câteva luni de guvernare, fostul Mister Universe a reuşit să pună la lucru şi Hollywood-ul, şi deşertul californian. Ca să nu mai vorbesc de marile dinastii politice, gen Kennedy.

Şi cam atât. Pentru că în materie de Roberts am alte preferinţe: Julia!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara