G.D: Să începem cu o întrebare simplă: ce face în momentul de față, acum, în zilele astea de derută inclusiv și a vieții culturale din România, un diplomat al cărui fond este muzica, literatura, filosofia și traducerile?
G.T.: Ah, diplomația nu mai e demult „meseria” mea, de peste zece ani – și aici treaba nu e ca în bancul cu „tot îmi mai zice lumea domnule avocat”… A fost o etapă lămuritoare, deloc regretabilă.. Însă acum îmi petrec în fine timpul scriind, traducând, citind, meditând, călătorind; elaborez comentarii, îmi cultiv grădina, merg la concerte și fac eu însămi muzică, pictez și îmi creez o ambianță inspiratoare; pe scurt, dispun de răgazul – răgazurile – mereu amânate ale întâlnirii cu sinele.

G.D.: Ați debutat la douăzeci de ani, în 1968, în revista „Amfiteatru”. Cine v-a deschis porțile spre poezie? A fost un model?
G.T.: Am scris din prima copilărie, de cum am învățat alfabetul. Mama, mare iubitoare de poezie, îmi citea basme și poeme, tata – din amintirile lui Goethe (ani de zile m-a urmărit scena cu ghiveciul spart), iar eu, aproape fără să-mi dau seama, învățam cât puteam de mult pe dinafară. (Mai târziu, la facultate, am aflat că poeții abbasizi erau trimiși în deșert, să învețe cu beduinii tehnicile poeziei și să memoreze mii de versuri. După ce acumulau câțiva ani, trebuiau să aștepte să… uite, tot la fel de mulți ani, ceea ce memoraseră. Deci, dacă învățai vreme de trei ani câteva mii de qaside, trebuia să aștepți alți trei ani să le uiți. Abia apoi puteai fi considerat poet.) După ce am citit asta, mi-am dat seama cât de importantă e alunecarea în josul valului.
Un model anume n-aș spune că am avut; dar poate că imersiunea în romantismul german m-a încurajat pe un drum care mi se părea plin de mister. Apoi, soțul meu, Stelian Tăbăraș, pe care l-am cunoscut când aveam 19 ani (eu eram studentă în anul I la Conservator, el absolvise Filologia, lucra la Radio și era pasionat de literatură), a avut încredere în această direcție a mea. Am debutat pe când la Amfiteatru se ocupa de poezie Ioan Alexandru. Habar n-avusesem însă cine era acel băiat căruia îi lăsasem niște poezii bătute la mașină. Pur și simplu am hotărât să intru în redacție pentru că era lângă Cișmigiu, iar eu locuiam pe acolo, treceam mereu pe lângă acea clădire. Ioan Alexandru m-a întrebat dacă îl citisem pe Rilke, nu, am răspuns, dar, printr-o fericită întâmplare (asta era în 1968!), îl descoperisem pe Paul Celan – și i-am spus repede cine e preferatul meu. Să citești neapărat Scrisorile către un tânăr poet, m-a îndemnat „redactorul”, și asta a fost tot. Mi-a publicat două poeme. (Acele Scrisori le-am citit mult mai târziu, și poate ar fi trebuit să le caut îmediat ce am primit binevoitorul îndemn. Ioan Alexandru avea pe atunci chiar vârsta lui Rilke – aflat la vreo 27 de ani când îi scria tânărului de 19 să nu-i mai întrebe pe alții, ci doar pe sine: oare chiar trebuie să scriu? Dar eu eram oricum convinsă că trebuie să îmi structurez viața ca un creator.) Peste vreun an, mi-am încercat din nou norocul la revista care a devenit, în timp, România literară. Redactorul care m-a întâmpinat a fost Ilie Constantin. Eram la vârsta adorației pentru Wagner, complexul muzicianpoet, senzual-irealul. Wagnerienii sunt, se știe, imbatabili, așa că… poeziile mele n-au fost respinse. Și astfel am tot continuat pe o cale de care nu m-am mai depărtat decât sporadic. Însă, de fiecare dată, au fost îndepărtări dorite, discontinuitatea potențând izvorul poeziei.

G.D: A urmat un debut cu volumul de poezii Apa vie la Editura Eminescu. Debutul Dumneavoastră a fost imediat remarcat de nume importante ale criticii literare. Cum ați primit și privit acest lucru?
G.T.: Ar fi trebuit să nu mă grăbesc, aș spune acum. Dar era o vârstă a exaltărilor și entuziasmelor. Și nu mi-a cerut nimeni niciodată să „introduc” „ceva cu partidul”, cum auzisem că pățiseră mulți. ~ntr-un fel, faptul că mă ocupam de muzică a fost un noroc, fiindcă literatura nu era neapărat „meseria” mea, nu trebuia să fac concesii și nu îmi păsa dacă publicam doar din an în Paște. Poate că această detașare le-a atras atenția celor care m-au primit în cercul lor de „aleși”. Dacă stau să mă gândesc, faptul că Laurențiu Ulici, Nicolae Manolescu, sau alți critici serioși își pierdeau timpul citindu-ne pe noi, niște „zăltați” de 20 de ani, mi se pare astăzi uluitor, de necrezut aproape. Dar pe atunci vedeam asta ca pe un lucru cuvenit: publicatul era un soi de„concert”; dădusem dovadă de ceva virtuozitate, mi se cuveneau aplauze. Mă rog, nu prea multe.

G.D.: Ați trecut, după proba de conservator, absolvind secția muzică instrumentală a Conservatorului din București, la filologie, limbi străine, engleză și arabă. Cum ați ajuns la Filosofie și de ce o temă ca Utopia însingurării în Evul Mediu? Din câte știu, cartea a apărut abia în 2006, cu titlul Înțeleptul singuratic, la Editura Humanitas.
G.T.: Goethe avea o vorbă despre cele două suflete care ne locuiesc în piept. M-au atras și pe mine nu doar zborul prin artă, ci și calea terestră a studiului, exegezei, profesoratului. Mă simțeam parte din „specia” numită poeta philologus, ca personaj mânat de dorul transpunerii celor descoperite prin cercetare multidisciplinară, cu mult timp înainte de a adânci eu însămi dihotomia acestui drum. Dar spre deosebire de poeta doctus, așa cum îl știm din Antichitate, până la Renașterea europeană (Dante și Shakespeare ar putea fi numiți astfel), genul de poet filolog din secolul al XIX-lea și al XX-lea susține delimitarea clară a celor două căi. Acum un secol, în pragul modernității, dar și în lumea noastră postmodernă, poeta philologus își comentează propriile descoperiri, mirări, îngăduindu-și chiar și o privire plină de umor asupra propriilor strădanii (Aristotel punea apariția râsului pe seama mirării). Aderarea la tagma poeților filologi s-a petrecut treptat, pe măsură ce lecturile și avansarea în „lucrul bine făcut”, în meditația asupra cuvântului și erudiției mi-au adus tot mai multă satisfacție.
Literatura arabă clasică, pe care am ales să o studiez ca fiind în linia antic-grecească, dar cu foarte multe alte cotloane neexplorate, are o componentă sapiențială extrem de molipsitoare. Înțelegerea era atât de dificilă, încât cititul devenea traducere la propriu; căram mereu după mine o tolbă cu dicționare și diverse ediții, trebuia să parcurg mii de comentarii, iar exegeții medievali erau ei înșiși mari filozofi, teologi. Am cercetat drumul filozofului care și-a aflat calea spre divinitate, deși născut și crescut singur pe o insulă, apoi multe alte scrieri ale medievalilor, la care îmi regăseam întrebările. În 1990, când s-a îngăduit înscrierea la doctorat fără aprobări speciale, am hotărât să studiez și să scriu despre o temă care apărea la mulți dintre filozofii citiți: însingurarea. Prin firea mea, pun preț pe această ipostază, chiar dacă țin mult la viața de familie și la dialogul cu câțiva prieteni. Am scris, dar am și tradus texte din Avicena (Ibn Sina), al-Farabi (Alfarabius), Ibn Bagga (Avempace), Ibn Tufayl. Așa că în 1995 am susținut, la istoria filozofiei, teza pe care ați pomenit-o, publicată abia în 2006 (răstimp datorat „buclei” mele existențiale diplomatice). Subiectul mă interesează însă în continuare, lucrez și acum la el. Să spunem că m-am concentrat asupra unei teme care mi-a pregătit întâmpinarea și structurarea bătrâneții.

G.D.: Ați publicat în ultimele două decenii mai multe cărți de interferențe european-orientale. Subiectele – și nu e vorba doar de poezie sau filozofie – au devenit dea dreptul incitante în contextul pe care-l trăim. La Polirom, chiar în această primăvară, v-a apărut un volum despre Umor și satiră în proza arabă clasică.
G.T.: Da, e un volum consacrat celor mai faimoși prozatori din clasicismul arab, care au făcut din râs o soluție de corectare a individului și societății, un mod de a vindeca relele existenței (al-Gahiz, m. 869, al-Hamadhani m. 1007 și al-Hariri m. 1122). Râsul ca ecou al bucuriei intelectuale, dar și râsul sarcastic, primejdie de „asprire” a inimii, de raportare cinică la adevărurile lumești și spirituale, apar în literatura clasică arabă fie ca ecou al satirelor preislamice, fie în legătură cu modurile de abordare din antichitatea grecească și persană, fie ca o contrapondere la exagerările asceților. Ca si Intelepciunea arabă, volumul Umor și satiră în proza clasică arabă ilustrează acea fascinantă lume a interferențelor, din care s-au inspirat apoi în Europa Boccaccio, Rabelais, Cervantes, chiar Goethe. E, pentru mine, o a doua temă de reflecție îndelungată, fiindcă traduc și comentez acești autori încă din anii optzeci.

G.D.: Revenind la poezie: până la Achene zburătoare, o carte foarte curajoasă pentru acea vreme, apărută în 1986, poezia dumneavoastră a trecut de la acel spirit codificat liric și conspirativ al „promoției șaptezeciste” la unul al „realului cotidian”, cum remarca Nicolae Manolescu, care scria printre altele despre „finețe(a) intelectuală a impresiilor, decența etică, scriitura impecabilă”, a cărei originalitate poetică ar fi „prelucrarea rafinată de motive și de forme”. O evoluție spre poezia gravă, de substanță, care a urmat o cale firească după 1990, când ați publicat mult mai rar. Cum vedeți acum legăturile dumneavoastră cu poezia? Recent ați publicat o antologie bilingvă de poeți contemporani, pe care ați și prefațat-o: Poezie și știință, temă până acum neabordată în România.
G.T.: Pe măsură ce am cunoscut și am tradus poezia germană contemporană, lucrând la Neue Literatur, mi s-a părut și mie, într-adevăr, că merită să explorez „realul cotidian”. Dar am făcut asta într-un mod reținut, parabolic. În general însă, am preferat în ultimele decenii nota jucăușă a poeziei pentru copii, considerând că merită să mă concentrez asupra puterii educative ascunse în metaforă și jocurile de cuvinte, sau asupra polizării unor capodopere prin traducere. Astăzi, în măsura în care mai pot spune lucruri percutante prin poezie, desigur le mai spun, chiar dacă uneori – numai mie. În antologia bilingvă apărută în 2016, Poezie și știință/ Poetry and Science, realizată împreună cu autorul și editorul britanic Peter Forbes, am inclus un astfel de poem al meu mai nou; dar cartea e consacrată unei teme, iar autorii sunt reprezentați prin lentila acesteia. A fost, într-adevăr, o experiență despre care merită să îmi tot amintesc, fiindcă mi-a îngăduit o explorare a legăturilor dintre literatură, știință, tehnologie, matematică, medicină, imperiu transdisciplinar pe care l-am putea numi o „poetică a cunoașterii”. M-au pasionat din vremea școlii alchimia, știința autotransformării, descifrabilă astăzi ca „știință a atomilor” („muza nucleară” nu-și pierde deloc, vai, importanța în mileniul al treilea); chimia – descoperind cum i-a inspirat pe Coleridge, Keats, Shelley; biologia, mutațiile, genetica, neuropsihologia („The brain is wider than the sky”, cum spunea Emily Dickinson). Știința climatelor, cibernetica ținându-ne sub control – în greaca veche, kybernetes fiind pilotul, cârmaciul) – datorită căreia oamenii trăiesc într-un fel de nou paradis, fiindcă pot exista veșnic pe net, fără trup; matematica, filozofia, psihologia, fizica, nanotehnologia – toate acestea sunt benefice pentru literatură, căci o păstrează – în vremurile astea de „postumanism” – încă în viață.

G.D.: Mai are viață și poezia scrisă în România? Continuă ea parcursul marii noastre poezii interbelice și postbelice sau căile postmdernismului au dus-o spre minimalism și mizerabilism, modalități de suflu minor?
G.T.: În societatea informațională în care am ajuns să trăim, literatura e în primejdie de a-și pierde orice importanță (care, oricum, nu mai e demult centrală). Și totuși, vor rămâne mereu destule lucruri misterioase, de neînțeles, spre a le descifra vom recurge mereu la emoție (spunea Einstein că misterul ar fi experiența celei mai frumoase emoții). Iar artiștii mai și creează, nu doar cercetează acest mister. Sigur că marii poeți interbelici și postbelici de care vorbiți au folosit această șansă mai intens, au lucrat cu sugestia, ne-au adus mai aproape de cele necunoscute; drumul poeziei din România a urmat însă, chiar dacă întârziat, căile din întreaga lume (ale poeziei americane, germane etc.). Totuși, am auzit deseori voci neașteptat de originale ale unor autori de pe aceste meleaguri, nu neapărat cei mai cunoscuți. Personal, văd efectul unor astfel de voci ca fiind mai puternic într-un ansamblu. Cititorii devin mai atenți la timbrul special al unuia sau altuia dintre poeți, sunt mai implicați când au de unde alege. Apoi, dacă devin curioși să citească in extenso autorul pe care l-au remarcat, există șansa de a fi într-adevăr cuceriți. Mizerabilismul de care vorbiți are, poate, și el cititorii săi. Personal, nu găsesc timp pentru asemenea texte, dar înțeleg că nefericirea poate fi exorcizată în multe feluri.

G.D.: Ați tradus poezie din diverse limbi, ați scris cărți de eseuri. Vă rog să ne dați o diagnoză a stării literaturii române în contextul european contemporan, dar poate și universal. Pentru că se pare că tot ceea ce am promovat și promovăm nu reușește să convingă piața editorială și cea a cititorilor din întreaga lume. Ați lucrat și în ambasade și centre culturale, în Austria, Grecia, Danemarca. Care ar fi căile de promovare firească, normale, eficiente, care să impună literatura română în afara granițelor ei? Că în interior știm cum e.
G.T.: Aș reveni la ideea că mizez pe ansambluri, pe antologii, și cred că am impus câteva nume, nu doar în poezie. De exemplu, i-am tradus în 1994 Gabrielei Adameșteanu o nuvelă într-o antologie din Austria, iar ea a devenit ulterior o autoare apreciată și în mediile germane. În Grecia am publicat o antologie cu textele bilingve ale unor poete contemporane din România, folosită în timpul Olimpiadei culturale pentru spectacole care au făcut săli pline. Peter Forbes, care a lucrat împreună cu mine la antologia „Poezie și știință”, recent lansată la Londra, mi-a spus că a fost deosebit de impresionat de varietatea vocilor din antologie și că tocmai asta atrage atenția. Nu oricine se potrivește cu genul de poezie citit într-o anume țară. Gusturile, receptările sunt diferite. Firesc e să dăm o șansă tuturor vocilor, să fim generoși cu colegii, să pornim de la texte, nu de la „liste”. Dar totul nu e decât un pumn de semințe, poate vreuna nu nimerește pe piatră. S-au străduit mulți, poate nu se văd imediat rezultatele, dar până la urmă ceva se alege. Cine ar fi spus că jucăușa poezie de avangardă va avea asemenea posteritate? Cine ar fi spus că poezia de limbă germană din România (și proza, vezi Herta Müller) va avea atâtea momente de glorie ?

G.D.: Sunteți o poetă cu o operă care i-a adus premii importante și numeroase traduceri. Dar cu toate astea nu sunteți o prezență cu o frecvență prea mare în conștiința receptorului de poezie de la noi, fie el criticul literar sau cititorul de poezie. Cum vă explicați acest lucru?
G.T.: Am încercat mereu să mă desprind de poezie, nu m-a preocupat (decât, desigur, în tinerețe) receptarea. Dacă există totuși cîțiva cititori pe care îi interesează lumea mea, le mulțumesc. În principiu însă, nu m-am așteptat niciodată să-i interesez pe cei care n-au un exercițiu intens al lecturii. Nu că m-aș compara cu Paul Celan, sau, în fine, e vorba doar de admirația mea pentru acest poet; dar Celan e un exemplu că nici autorii de neignorat nu au mulți interpreți sau cititori; iar cei puțini se axează pe linia cea mai simplă a înțelegerii.

G.D.: Constat cu uimire, cu regret că nume importante ale poeziei noastre, fie plecate dintre noi, fie încă în plină creație, nu sunt comentate îndeajuns, nu sunt în manualele școlare, nu au monografii, nu devin referințe, așa cum „poeții tristei perioade de glorie proletcultă” erau prezenți în conștiința imediată a cititorilor. Ce se petrece de fapt cu cei care duc canonul literaturii spre niște liste curriculare de-a dreptul sărace și lipsite de valoare?
G.T.: Cum spuneam, în societatea în care am ajuns să trăim, literatura nu mai e în prim plan, sunt vremuri de fundamentală schimbare. Cu siguranță că numele studiate în școli vor fi tot mai puține. Nu mai putem aștepta o educație de amplu umanism, cel mult o elită a bibliotecii de acasă, a strădaniei familiale. Dar ce părinte îi mai dorește copilului său morbul literar? Și în general, vocația artistică? Gândiți-vă ce scandal a declanșat păstrarea orei de muzică din școli, sau a orei de latină. Bine, poate asemenea materii nu mai contează azi, dar erau singurele momente de întâlnire cu sinele pe care și le puteau permite hăituiții elevi. Muzica, gimnastica, desenul, ne dădeau mai departe puterea de a crea, făcându-ne fericiți, înviorându-ne; acum ele dispar, treptat. Spațiul de manevră pentru nașterea ideilor (căci ideile vin când nimic nu le silește să apară) nu-și mai găsește loc printre elevii aproape telecomandați. Vor rămâne, probabil, doar câțiva rafinați îndeletnicindu-se cu fericirea. Câte nume de scriitori să mai rețină?

G.D.: Vă mulțumesc.