Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Vom mai avea un al doilea Pleşu? de Mircea Mihăieş


Întrebarea din titlu sună, desigur, emfatic, apăsat retoric, ba chiar (Doamne fereşte!) sentimentaloid-dramatic. Ce înseamnă, de fapt, "a avea un Andrei Pleşu"? În ce constă unicitatea sa? Fiind evidente, însuşirile sunt greu de siste­matizat. Să constatăm doar norocul culturii şi-al ţării sortită să plămădească un astfel de amestec de inteligenţă, umor, raţiune, detaşare, talent, generozitate, demnitate şi - sper să nu fie un cuvânt prea puternic - vizionarism. Orfevrier al spiritului, n-am descoperit încă un lucru ieşit din mâna lui Andrei Pleşu în care să nu simţi suflul ideii înalte şi pecetea stilistică a gândirii profunde.

Rareori găseşti în cultura română - şi în viaţa publică din România - pe cineva ale cărui luări de poziţie să-ţi lase impresia judecăţii definitive. Forţa de impact a prezenţei sale provine din contrastul (asumat, direcţionat, regizat) dintre bonomia inepuizabilă şi fermitatea opiniei. Andrei Pleşu e rareori agresiv şi patetic. Dar atunci când se întâmplă să fie, e limpede că s-a ajuns la o limită dincolo de care nu mai e nimic de făcut. De regulă, inteligenţa sa speculativă se manifestă în câmpul unor nesfârşite, deconcertante, inepuizabile "serbări galante" a minţii.

Dilematic prin program şi natură, Andrei Pleşu nu este însă un personaj neimplicat. E adevărat, uneori se retrage lungi perioade din viaţa publică. Dar asta nu înseamnă că nu are un cuvânt de spus chiar şi atunci. Rubrica din "Dilema" este o implacabilă fişă de temperatură a lumii în care trăim. Ironia ucigaşă, descrierea devastatoare, pe-un ton de mimată obiectivitate, evocarea barocă, sufocată de aburii sarcasmului ies din pana lui în nesfârşite jerbe multicolor-contondente. Inteligenţă teoretică de super-clasă, Andrei Pleşu este şi un admirabil ctitor. Instituţia de nivel internaţional pe care o conduce, Colegiul Noua Europă, este nava-amiral a nenumăratelor acţiuni ce poartă marca talentului său managerial. Fără finanţare din partea statului român, Colegiul Noua Europă a făcut pentru imaginea de ţară modernă a României mai mult decât au reuşit, la un loc, zeci şi zeci de universităţi subvenţionate de la buget. Nimeni, la nivel oficial, nu se gândeşte să adâncească performanţele datorate în exclusivitate lui Andrei Pleşu, sprijinind în interes naţional o instituţie prin care au trecut sute de mari personalităţi ale ştiinţei şi artei planetare. În schimb, banii publici se scurg, clientelar, pe apa Sâmbetei, în aşa-zise universităţi pierdute prin prăfoasele târguri ale sub-provinciei cumano-pecenego-tătărăşti. Nici miniştrii mai luminaţi n-au intuit ce profit ar avea România din finanţarea de la buget a NEC-ului, aşa că nu mă aştept ca actuala Bramburică să fie mai brează.

Ne amintim cu toţii prestaţia eminentă a lui Andrei Pleşu la cârma Externelor într-o perioadă de intensă turbulenţă politică, de rescriere la nivel european şi mondial a hărţilor şi agendelor ideologice. Atunci, ministrul Pleşu a ştiut să conducă admirabil corabia fragilă a democraţiei româneşti spre un port care, finalmente, avea să fie cel al Uniunii Europene. Toate acestea se petreceau sub faldurile de ură ale naţional-şovinilor de tip Vadim Tudor, dar şi sub atacurile nedemne ale jurnaliştilor năimiţi. Să nu uităm niciodată performanţa lui Andrei Pleşu, dar să nu-i uităm nici pe siniştrii duşmani ai intereselor profunde ale României.

Pe cât de convingător, eficace, strălucitor în domeniul public, pe atât de seducător, irezistibil e Andrei Pleşu în "spectacolele private" pe care nu ezită să le dea, aproape oriunde şi oricând. De la conversaţia scăpărătoare, la talentul unic al evocării unor scene savuroase, de la harul imitaţiilor parodice la creativitatea năucitoare pornind de la autorii şi compozitorii favoriţi, totul e însoţit de-un umor incredibil. În astfel de momente, Andrei Pleşu nu e un actor care improvizează genial, ci un autor care ştie să-şi vândă "marfa" cu un inegalabil talent.

Scrisul său se revendică "momentelor" imbatabile şi inclasificabile ale lui Caragiale. O asemănătoare privire, o identică plăcere a scufundării în interstiţiile lumii mărunte, plină de hachiţe, fandacsii, ighemonicoane complicate îşi face loc în textele sale, invitând la o meditaţie profundă despre rostul lumii şi al vieţii. În egală măsură, Andrei Pleşu vine însă şi din lumea "Crailor" mateini. E de-ajuns să asculţi cele patru CD-uri ce conţin textul pentru a-ţi da seama cât de dinamice sunt vasele comunicante care-l leagă de lumea Penei Corcoduşa, a "adevăraţilor Arnoteni" şi-a păcatelor scufundate în hăuri de crepuscul balcanic. Partitura lui Pirgu, interpretată în mii de nuanţe de levanto-exhibiţionism, arată în ce măsură personalitatea lui Andrei Pleşu e capabilă să naveteze graţios-ameninţător între sferele de neatins ale angelismului şi adâncimile insondabile ale demonismului.

La împlinirea (de necrezut!) a vârstei de 60 de ani, Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban au avut iniţitiva alcătuirii unui Festschrift semnat de câţiva dintre prietenii, ucenicii, admiratorii marelui intelectual (O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, Humanitas, 2009). Am par­curs-o cu plăcerea participării la sărbătorirea unui erou pentru care nutreşti cel puţin tot atâta admiraţie cât cei adunaţi spre a omagia un spirit întemeietor, un maestru, un artist irezistibil, un profesionist al seducţiei, un fermecător cu rază lungă de acţiune, un spiriduş, un om viu. Sever Voinescu avea dreptate să-l plaseze în ecuaţia în care se găsea atotputernica Regină Victoria atunci când trebuia să-şi aleagă primul-ministru: "Mi-e greu să mă decid. Când stau de vorbă cu Gladstone, sunt convinsă că e cel mai inteligent om din lume. Când stau de vorbă cu Disraeli, sunt convinsă că eu sunt cel mai inteligent om din lume." În opinia lui Sever Voinescu, Andrei Pleşu ar fi o sinteză a celor două entităţi. Eu o prefer pe cea a unui Pleşu-Disraeli, într-atât de mult eşti aspirat în universul construit parcă anume pentru tine de acest unic funambul. Că, ulterior, îţi dai seama că, fără inteligenţa lui, inteligenţa ta nu valorează prea mult, e cu totul altceva: fatalitate, tristeţe, destin!

De la gravitatea care-ţi îngheaţă sângele în vene, la burlescul perfect contrapunctic, adaptat unor situaţii greu imaginabile, s-a întâmplat să-l urmăresc pe Andrei Pleşu evoluând asemeni unui desăvârşit maestru de ceremonii, combinând abilitatea unui Houdini cu supleţea acrobatului capabil să domesticească gravitaţia. L-am văzut reflectat în privirile fascinate ale prietenilor mei, Paula Apreutesei şi Silviu Hotăran, în Aula Magna a Universităţii din Timişoara, ticsită cu studenţi veniţi să-l audă conferenţiind despre inimă în cadrul Conferinţelor Microsoft. Şi chiar despre asta a vorbit, când chirurgical, când în regim metafizic, despre durerosul fapt de a simţi că ai o inimă.

Din cele câteva scene antologice "cu Pleşu" la care am asistat, favorita mea şi a lui Ioan Morar rămâne, fără îndoială, una petrecută în primăvara lui 1997. Ne aflam la un restaurant de clasă bucureştean, participând la o recepţie în onoarea lui Adam Michnik. Se adunase toată floarea cea vestită a lumii cultural-politice a vremii. Bucătăria era superlativă, oaspeţii se înfruptau dezlănţuit din felurile de mâncare aşezate pe mesele cât pe-aci să se surpe. La un moment dat, s-au adus recipientele cu îngheţată: mari, acoperite cu promoroacă, gata să fie devorate şi ele. Începusem, lacomi şi încântaţi, un dialog cu chelnerul, când, uşor ca o felină care simte prada, Andrei Pleşu ni s-a alăturat. "Ia uite! Aveţi şi cu straciatella. Şi cu alune. Formidabil! Şi cu fistic! Şi cu lămâie verde!" A trecut în revistă recipientele din care începea să se ridice un abia vizibil abur. Apoi, uşor îngrijorat: "Aveţi şi de ciocolată?" "Evident! Chiar trei feluri." Urmăream fascinaţi scena, ascultând comentariile de hipercunos­cător ale lui Andrei Pleşu. Ne-a luat drept martori ai miracolului gastronomic şi, cu privirea bolnavului aflat în ultimele cinci secunde dinaintea expierii, a şoptit tragic, cu glasul sufocat de durere: "Ce nenorocire! Nu am voie!" O clipă mai târziu, întorcându-se, cu o voce brusc revigorată, i s-a adresat cofetarului: "Perfect! Atunci, vă rog o porţie dublă!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara