Interviu cu Johannes Kabatek
Johannes Kabatek (n. 31 martie 1965, la Stuttgart, Germania), membru corespondent al Academiei de Limbă Galiciană, şeful Catedrei de Romanistică de la Universitatea din Zürich, cunoscut lingvist de romanistică, important promotor al lingvisticii coşeriene. Profesor invitat la Universităţile din La Coruña, Granada, Santiago de Compostela, Sevilla, Vigo (Spania), Universitatea Sao Paulo (Brazilia), Universitatea Catolică din Valparaíso (Chile), Universitatea George-Washington din Saint Louis (SUA). Este, de asemenea, directorul Arhivei Coşeriu de la Universitatea din Tübingen, unde a fost discipol al Maestrului Eugeniu Coşeriu şi al lui Brigitte Schlieben- Lange, iar mai târziu a lucrat ca profesor de lingvistică romanică. Este coordonatorul revistelor Energeia şi Revista Internacional de Lingüística Iberoamericana (RILI).
Citindu-vă impresionantul CV, v-aş ruga să sintetizaţi drumul parcurs de cercetătorul-student de la Universitatea din Tübingen până la recunoscutul lingvist de azi.
Johannes Kabatek: Mi se pare că am avut mult noroc în viaţă, iar restul a venit pentru că am încercat să fac ceva plecând de la această bază. Tatăl meu ştia multe limbi şi mi-a stârnit interesul pentru ţări, persoane şi limbi. Şi încă din primele zile ale studiilor mele l-am cunoscut pe Eugeniu Coşeriu, care m-a învăţat să gândesc ca un lingvist. După terminarea facultăţii am primit oferte de la diferite universităţi: Tübingen, Paderborn, din nou în Tübingen, Friburgo, iarăşi în Tübingen şi acum în Zürich. În fiecare loc am învăţat ceva şi mi-am îmbunătăţit cunoştinţele. Dar mă simt încă foarte la început şi mi se pare că încă va trebui să lucrez mult pentru a merita să fiu considerat „un recunoscut lingvist”. De când am ajuns în Zürich, anul trecut, mă gândesc că a sosit timpul să demonstrez (trebuie şi pot) că sunt capabil de a face ceva demn. Am început multe lucruri, dar încă nu am reuşit ceea ce îmi imaginez că ar trebui. În anii următori, cu condiţiile ideale de acum din Zürich, se va vedea dacă sunt capabil sau nu de a face ceva în plus. Şi pentru aceasta am încredere în norocul meu, care niciodată nu m-a abandonat.
Domnule Kabatek, dumneavoastră sunteţi autorul cărţii Tradiţii discursive. Studii de Johannes Kabatek, prima carte de acest gen pe teritoriul românesc. Ne puteţi descrie pe scurt ce înseamnă această carte?
Este vorba, pe scurt, de ceva care pare o banalitate: tot ceea ce înseamnă vorbire nu este doar o aplicare de reguli gramaticale şi generarea unor enunţuri plecând de la un lexic şi un sistem gramatical. A vorbi înseamnă a repeta, a evoca texte şi tradiţii. Şi tema nu este atât de banală, dacă ne gândim că lingvistica secolului al XX-lea, în diferite şcoli, a pus accent pe alte aspecte şi a uitat importanţa tradiţiei textuale. Această carte încearcă să demonstreze şi să exemplifice acest aspect. Mai mult decât o prezentare de rezultate, această carte ne indică o cale spre o viziune mai adecvată asupra limbajului.
Ce a reprezentat Eugeniu Coşeriu pentru pregătirea dumneavoastră?
Cândva am zis că E. Coşeriu m-a învăţat o formă de gândire. Am avut norocul enorm de a-l întâlni la începutul formării mele, şi el m-a descoperit, m-a recunoscut şi m-a ajutat cu o generozitate de nedescris. Gândirea sa mă însoţeşte chiar şi dincolo de moartea lui. Dacă ştiu ceva este pentru că am învăţat cu el o viziune sistematică şi clară a lucrurilor (fără a avea orizontul enciclopedic şi unic, nici capacitatea de muncă neobosită pe care el o avea). Este ceva ce purtăm în noi, ca un model. Nu este o venerare sau o religie. Ar însemna să îl înţelegem greşit. Este transmiterea unei ştiinţe, a unei forme deschise de a vedea lucrurile, aşa cum un cântăreţ învaţă de la maestru o formă particulară de a cânta, care îi serveşte ca fundament şi ancoră pentru toată viaţa.
Ce urmează după această carte?
În prezent lucrez la o serie de teme diverse. Continuă să mă intrige chestiunea tradiţiilor discursive şi cred că încă mai există un potenţial enorm în acest concept, că prezintă importanţă pentru domenii care nu au fost explorate, precum pragmatica şi sociolingvistica. În plus, mă interesează în special gramatica limbii vorbite şi procesele creative ale activităţii vorbirii, care se manifestează în oralitate. Voi continua să mă ocup, de asemenea, de moştenirea lui Coşeriu, publicând lucrări şi având grijă de manuscrisele din arhiva din Tübingen. Pregătesc publicarea ineditei sale Teorii lingvistice a numelui propriu, una dintre operele cheie ale lingvisticii secolului al XX-lea. Cred că trebuie să înnoim ştiinţa etimologiei, un domeniu aproape abandonat de către lingvistica modernă, care este fără nicio îndoială fascinantă şi îi interesează pe vorbitori. Tradiţiile discursive aduc noi modele pentru studiul investigaţiei etimologice. Mă interesează, de asemenea, ceea ce numesc „vectorialitatea” vorbirii, acomodarea lingvistică sau căutarea locului individului în spaţiul social prin vorbire. În Zürich distingem între „Situation” şi „Situierung”, situaţia, pe care ne-o imaginăm precum ceva dat, procesul, pe de altă parte.
Mai apoi există proiecte concrete, precum un manual al portughezei vorbite în Brazilia sau un manual despre varietăţile spaniolei în lume. Munca şi ideile nu-mi lipsesc…
Cum arată şcoala de lingvistică post-coşeriană? Există o şcoală de lingvistică „kabatekiană”?
Există mulţi coşerieni în diferite locuri şi, dacă ne uităm, de pildă, la lucrările publicate în revista Energeia (www.energeia-online.de), există o serie de autori pe care îi putem identifica drept coşerieni, pentru că împărtăşesc anumite puncte de vedere comune. Deşi nu cred că se pot numi „postcoş erieni”, întrucât suntem încă marcaţi de contactul direct cu Coşeriu şi învăţătura sa.
O şcoală „kabatekiană” nu cred să existe, există diferiţi savanţi cu care am avut norocul de a lucra şi care au dezvoltat, fiecare dintre ei, ideile lor proprii, urmând propriul lor drum. Ceea ce îi uneşte este referinţa la o serie de opere şi idei comune şi o viziune pe care obişnuiesc să o numesc a unei „lingvistici lingvistice”, care consideră limbajul şi limbile dinspre propria lor funcţionare, nu dinspre o presupusă universalitate arbitrară nederivată din fapte. În ultimii ani a existat în Tübingen un grup unit şi care se înţelegea bine şi în aspectele personale. Acum, de la sosirea mea la Zürich, există deja un nucleu pentru crearea unui nou grup, dar încă sunt într-o fază de orientare. Poate într-o zi va exista şi o şcoală kabatekiană, dar va fi ceva care se va vedea mai degrabă din exterior decât din interior. Ceea ce există deja în Zürich este un ansamblu important de lingvişti interesaţi în a colabora şi în a face ca lucrurile să avanseze, şi cum condiţiile de lucru sunt ideale aici, iar cadrul roditor, sunt convins că de aici vor lua naştere contribuţii fundamentale pentru lingvistica din anii următori.
De care dintre cărţile dumneavoastră vă simţiţi cel mai ataşat?
Trebuie să mărturisesc că nu am un răspuns clar. Tot ceea ce am scris reprezintă aspecte din viaţa mea de cercetător şi nu regret nimic. O particularitate a ştiinţelor culturii este că ideile nu expiră atât de uşor şi nu sunt depăşite de alte studii. Atât primele, precum şi ultimele mele lucrări mi se pare că tratează aspecte care continuă să fie în vigoare şi să aibă valabilitate. În plus, în toate încerc să combin o viziune teoretică şi munca empirică. Cartea despre tradiţii discursive este cea mai teoretică dintre toate, dar nu este lipsită de fundament empiric şi sper să se vadă că în spatele cugetărilor este realitatea concretă a limbajului.
