Vocea unui actor este în aşa măsură expresia talentului încât constat că ea, vocea, mi s-a fixat în auz ca o componentă esenţială a personalităţii lui unice.
           
Vocea actorului este indisolubil legată de fiinţa lui. Jocul ni se întipăreşte în memorie prin acel indicibil sunet al vocii. Nu mi-i pot aminti pe Birlic, pe Giugaru, pe Calboreanu, pe Elvira Godeanu, pe Leopoldina Bălănuţă sau pe Irina Răchiţeanu ( altă fiică a Brăilei, ca şi Vasilica Tastaman) fără să-i aud.
          
A tăcut pentru totdeauna o voce feminină de o rară frumuseţe. N-o să-i mai auzim clinchetul de clopoţel de argint agăţat parcă de gâtul unui ied, râsul molipsitor, râsul tineresc al blondei făpturi a Vasilicăi Tastaman.
          
Această mare actriţă era întruchiparea frumuseţii conştiente de sine. Venea către spectator dăruindu-se rolului, nu numai prin frumuseţe, expresivitate, inteligenţă, dar şi prin vocea unică, de neînlocuit, cu tonalităţi de o cuceritoare tinereţe şi frăgezime, asemenea izvoarelor de munte. Acel minunat fluid feminin, inexplicabil şi unic, exprimând ingenuitate şi molipsind de optimism şi melancolie s-a oprit.
          
Dar vocea cristalină a Vasilicăi Tastaman va rămâne în sufletul celor care au văzut-o jucând, care au admirat-o, care au iubit-o, care au auzit-o.