Sunt unele cărţi neobişnuite, plăsmuite pe hotarul subţire dintre artă şi existenţă, care fac comentariul critic mai delicat. Una dintre acestea este culegerea de poeme a lui Mircea Petean, concepută, în timp, prin însumarea ciclurilor dedicate Anei cu prilejul publicării fiecărui volum al autorului. Vocaţia iubirii devine, aşadar, dedicatorul tăcut, substanţial, iar personajul-cheie ce focalizează afectul, sub toate formele lui (senzaţie, sentiment, emoţie, ideal, asceză, întemeiere filosofică a destinului), este Ana, soţia autorului, dublată, în răstimpuri, de bunica poetului (dar asta, numai pentru cunoscători). Desigur, funcţională este şi aluzia la legendara Ană a lui Manole, dar trimiterile nu sunt niciodată ostentative. În prefaţă, Mircea Petean explică (în măsura în care sublimul este palpabil) înfiriparea erosului şi consecinţele sale în viaţă şi poezie, ca pe o prelungire a înclinaţiei devoţionale ce-l mânase iniţial spre monahism: "Ana" devine, aşadar, numele unui întreg cosmos, al unui conglomerat de fapte, afecte şi idei, dar şi, deopotrivă, cale iniţiatică. "Dumnezeul tău este Ana/ vei muri şi vei renaşte în împărăţia ei// mi-a zis odată sihastrul zăvorât în iubirea de Dumnezeu" (87). Dar, pe traseul iubirii pure, nu există nimic linear sau conformist, certitudinile sunt câştigate prin luptă, prin acceptarea şi depăşirea provocărilor: "iubirea e însoţire/ dar/ iubirea nu e însoţire stearpă/ iubirea leagă/ de vreme ce un transilvan sărman şi ars de dor/ precum călătorul de profesie se învrednici/ să dea rod// iubira leagă ceea ce nici moartea nu dezleagă" (79); "nu voi traversa apele zâmbetului tău decât îmbarcat/ în corabila cu pânze a Piratului Negru" (80).

Iubirea este ascensiune nu lipsită de riscuri, libertate lăuntrică descătuşată: "şi mersul nu părea/ să ne aparţină/ vorbeam cu atâta uşurinţă/ şi vorbele nu păreau/ să ne aparţină" (63). Ea se asociază vorbirii spontane, cea specifică unei condiţii a ingenuităţii primordiale, şi devine un suport al meditaţiei asupra cuvântului, atunci când reuşeşte să se manifeste ca fluiditate, naturaleţe, evoluţie perpetuă: "Ana/ nu te pierde cu firea/ deprinde-vom împreună desăvârşirea" (23); "cine poate să păşească peste moarte/ ca pe ape/ a lui va fi împărăţia numelui" (1).

Poemele au mult de câştigat din varietatea registrelor de limbaj, orchestrate cu un remarcabil simţ al echilibrului. Mircea Petean ştie să evite melodramaticul, notele forţate, vorbele mari, sentimentalismul manifest. Ipostazele unei Ane atotcuprinzătoare - cosmică, imanent-transcendentă - nu se sfiesc de cotidian, de umoristic şi anecdotic, ce substituie, uneori, metaforicul. Unele poeme sunt vădit anticalofile, ba chiar nici nu par literatură (75, de pildă, este o frumoasă declaraţie de dragoste, mai degrabă decât o poezie reuşită), alteori tonul direct se îmbină cu tradiţionalismul frust ori cu imagistica barochizantă, iar vecinătatea banalului ameninţă lirismul. Oricum, oscilaţia stilistică, datorată, în mare parte, evoluţiei poetului, dacă ne amintim că volumul a rezultat din înmănuncherea ciclurilor dedicate Anei volum de volum, permite instalarea unei perplexităţi, întreţine suspansul, ţine mereu deschisă poarta poeziei. Odată sfârşită lectura, culegerea dăinuie în memoria cititorului printr-un puternic efect al prezenţei, acel semn meteoric lăsat de poezie (spumoasă, nonşalantă) în trecerea ei grăbită, încât nimic nu tulbură, până la urmă, prospeţimea ansamblului, melanjul, insolit într-o lume dezabuzată, de visare, puritate, entuziasm tonic. Regăsim starea aceea arhetipală de ieşire din sine, cu care ne-au obişnuit gânditorii presocratici - iar asocierea nu e întâmplătoare, Mircea Petean fiind un poet al întemeierii filosofice a rostirii: "noi suntem dintre aceia care aud voci/ noi suntem dintre aceia care ştiu să le distingă/ în haos în degringoladă şi-n vacarm/ voci clare şi distincte iar nu ţipete lătrături bolboroseli" (84). Totodată, pentru poet cuvântul este energie: "mi-e greaţă şi silă de jumătăţi de măsură nu mai suport/ jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop/ nu mai pot îndura existenţa pe sfert existenţa-n surdină/ prudenţa resemnarea cuminţenia îmi stau în gât mă sugrumă" (78, Praf, noroaie, zăpezi).

Diafanitatea metaforizării, din poemele timpurii, compensează zona directeţii lirice, precumpănitoare în anii din urmă: "dormi/ surâsul în colţul gurii uitat/ ca un fluture viu// e un fel al vieţii/ de a-şi răspunde sieşi/ o/ auzi cum bate un os/ în toaca de lemn verde/ a pântecului tău (6). Oricum, deşi în modalităţi diferite, iubita rămâne, constant, o apariţie stihinică, de o măreţie firească, iar curăţia ei este epifanică, precum în acest minunat poem: "de cum te-ai apropiat/ - înaltă şi dreaptă smerenie - / cu adevărat fiinţă născută/ în ţara celor o mie şi unu de izvoare/ purtând pe frumte însemnele pădurii// un pod de lumină albastră/ fulgeră peste leşul râului/ îmbălsămat cu fuior/ şi cu flori de salcâm şi de regina nopţii" (31). Legătura cu ancestralul nu e nici ea uitată, străbunii sunt prezenţi şi vii, ca, în altă notă, una satirică, de această dată, socialul contemporan, convulsionat de incompetenţă, rapacitate şi orgolii.

Peisajul interior al poemelor consună cu cel exterior, rarefiat, caracterizat prin abundenţă acvatică, parcă într-un perpetuu ritual purificator. Zăpezile, ploile, apele de munte, râurile îşi duc existenţa pulsatilă în perfectă simbioză cu munţii, nisipul, stâncile, pajiştile alpine, prăpăstiile, peşterile, mementouri ale vieţii interioare, ale căutării neobosite. Pe acest fundal esenţialmente poetic, cuplul arhetipal îşi parcurge drumul iniţiatic (şi sunt numeroase poemele ce conţin viziuni ale unor drumuri-pelerinaje făcute împreună): "pluteam -/ corabie zdrenţuită pe mările ascezei// au fost consultaţi specialişti în răsărituri// respiră - i-au zis nopţii/ şi aceasta zi se făcu// respiră - i-au zis Anei/ şi ea în cireş înflorit se prefăcu// respiră - mi-au zis/ şi "eu" am devenit "noi"/ şi degetele noastre au început să joace frenetic/ dansul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă" (59).

Poeziile lui Mircea Petean alcătuiesc un spaţiu magic, bântuit de nostalgia originarului, animat de o "naivitate" profund spirituală.