Bănăţean cu pasiune, fericit cîştigător al Loteriei Vizelor întors în patria refuzată, traducător şi scriitor pasionat cu rarul simţ al explorării science-fiction şi cu o la fel de rară vînă polemică (ieşită la suprafaţă într-unul din articolele celebrului număr eminescian al Dilemei, l-a azvîrlit direct în gura lupilor protectori ai tradiţiei), despre Radu Pavel Gheo nu s-ar putea spune că are prea multe tabuuri culturale. După Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (best-seller în 2003), volumul apărut anul acesta la Polirom - cu promiţătorul titlu Românii e deştepţi - îl arată pe Gheo un eseist subtil (şi radical), demn, de acord cu el sau nu, de respect.Radu Pavel Gheo e într-o cruciadă pe cont propriu împotriva clişeelor, a locurilor comune şi obsesiilor constante ale României intelectuale, cu schizofrenia ortografică a lui â şi î, confortul mitic al rezistenţei prin cultură, "bolile contemporane" ale magisteriozei, imposturii şi gerontocraţiei, perpetuarea modelelor critice, etnostereotipiile şi temerile ei globaliste.

"(...) Şi chiu, şi vai, şi dă-i! Meritam şi un Nobel... Şi-am merita şi un şut în fund. Unul zdravăn, care să ne trimită fie cu botul condeiului în ţărînă (dacă nu sîntem în stare să ne ţinem pe picioare), fie cu un pas înainte (dacă mai există ceva vlagă într-o cultură leucemizată, amorţită mai cu totul în oficialisme, preţiozităţi, vrajbe şi tîrguieli nu doar amorale, ci şi aculturale)." Tonul lui Radu Pavel Gheo e înfierbîntat, acid, nededat la compromisuri nici măcar de dragul spiritului toleranţei (în care, de altminteri, crede cu tenacitate). Gheo e un militant pentru abandonarea drumurilor răzbătute, un scriitor de atitudine pornit către demitizarea lumii în care alege să existe ca intelectual. România de lîngă el e una încă infantilă, care rimează "strămoşi" cu "vijoroşi", "glie" cu "măreţie" şi "voievozi" cu "rapsozi", într-o eternă reformă tranziţională, gata să-şi apere încă "nevoile şi neamul" de duşmani care nu mai vin, nu prea iubitoare de naţionalităţi conlocuitoare şi mîndră de propria cultură. Cultură care suferă însă de maladii vechi şi nevindecabile: crede în ierarhiile de vîrstă, preferă atacul la persoană în disputele polemice, îşi linge rănile umilinţelor comuniste înălţînd stindardul rezistenţei prin cultură, are rectitudinea vertebrală a unei amibe şi-şi plînge gloria de altădată.

Tînăr, scriitorul proclamă dreptul la exprimare al generaţiei sale şi despărţirea de miturile trecutului anchilozat; o face cu virulenţă aproape inconştientă şi refuză să se lase intimidat de statuile venerate ale intelectualităţii care-l precede. De fapt, contrapune rigidităţii sistemului nostru cultural în general (şi literar, în special) viziunea relaxată a vîrstei sale, pentru care lumea nu se-mparte în alb şi negru, în "noi" şi "ceilalţi", ci se colorează în infinite nuanţe de gri. Şi o face cu infinită ironie descompunînd strategiile comode ale criticii, chiar tinere, cu implicată convingere afirmînd forţa noii literaturi ignorate, cu acribie demontînd mecanismele stereotipiilor naţionale, cu distanţă judecînd strategiile de autoconservare ale predecembrismului literar.

Cu alte arme decît cele ale unui Ciprian Şiulea (Retori, simulacre, imposturi) sau Sorin Matei (Boierii minţii), dar cu la fel de multă inteligenţă, Radu Pavel Gheo îşi face, ca şi aceştia, o marcă identitară din zguduirea poncifelor de toate zilele ale unui mediu cultural nici mai bun, nici mai rău, în esenţa lui, decît oricare altul de pe faţa pămîntului. Poate doar mai încăpăţănat.