Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Vizualitate şi metafizică de Pavel Şuşară


Pe la mijlocul anilor '60, pînă şi în cele mai ascunse colţuri ale ţării a pătruns ştirea privind zborurile spaţiale ruseşti şi americane, al căror scop declarat era trimiterea unor echipaje umane pe Lună. Primul pas fusese deja făcut prin lansarea lui Iuri Gagarin, iar următorul nu era decît o chestiune de timp. Nu ştiu dacă peste tot aceste evenimente au stîrnit o curiozitate la fel de mare şi au creat o stare de aşteptare de aceeaşi intensitate, dar în satele colinare din sudul Banatului preocuparea pentru sateliţi şi pentru zborul spre Lună primea, o dată cu lăsarea serii, dimensiuni inimaginabile. Eliberaţi de muncile de peste zi şi de îngrijorarea pentru ziua de mîine, pe care colectivizarea o generalizase, oamenii mai găseau în ei suficiente resurse pentru a se ocupa serios de problemele cosmice. Cu precădere în perioada verii, la vremea cositului, cînd vecinii şi rudele făceau clacă, nopţile se transformau în adevărate acţiuni de supraveghere şi de pîndă. în jurul unui foc mocnit, trecîndu-şi din mînă în mînă cîte o sticlă de ţuică, bărbaţii măturau cu privirea bolta cerească pentru a descoperi, prin spuza de stele, luminiţa aceea roşiatică pe care mai apoi o urmăreau cu înfrigurare cum piere undeva departe, tocmai deasupra munţilor Serbiei. De obicei se considera că de la aceşti sateliţi şi de la aroganţa omului de a-şi băga nasul unde nu-i fierbe oala vin toate nenorocirile; colectivizarea mai întîi, anii de secetă, bolile animalelor şi răsplata din ce în ce mai mică pentru ziua-muncă. într-una din seri, cineva chiar a observat că Luna însăşi a fost dezlipită de la locul ei şi umblă acum slobodă pe cer, după cum o bate vîntul. E drept că o scamă de nori alerga şi ea ceva mai jos şi cîteva ceasuri în şir s-a tot dezbătut dacă Luna fuge spre stînga, printre nori, sau norii se duc către dreapta şi lasă, prin ochiurile lor, Luna în urmă şi ea doar pare că alunecă invers. Pînă la urmă, şi asta seară de seară, adunarea se diviza. O tabără susţinea că totul e o bazaconie, că aşa ceva nu se poate, că satelitul nu-i decît o invenţie, "o propagandă", că de fapt este vorba despre un avion special trimis de americani ca să-i spioneze pe ruşi, să termine dracului o dată cu tot comunismul ăsta, şi de-aia se duce el spre Serbia, că au americanii înţelegere cu Tito care e duşmanul ruşilor şi că acolo, în munţi, a fost amenajat un aeroport secret pe care avionul aterizează şi se alimentează din nişte cisterne trimise de Tito personal.

În tabăra cealaltă, al cărei purtător de cuvînt era bunicul, se situau fataliştii, prevestitorii unei iminente apocalipse. Vremea e aproape, spuneu ei, anul două mii bate la uşă, iar Dumnezeu a dat omenirii puterea de a face orice, dar toate astea nu sînt decît semne care anunţă Judecata din urmă. Zborul în cosmos şi nebunia omului de a pune piciorul pe Lună sînt cea mai grăitoare dovadă a decăderii sale şi a desăvîrşirii păcatului. Se prea poate ca el să ajungă pe Lună, dar atunci să nu-şi închipuie cineva că acest lucru va scăpa nepedepsit. Pentru că Dumnezeu nu pune nimănui pumnul în gură, oricine poate să facă ce vrea, însă judecata lui va fi aspră şi necruţătoare. Gata, ăsta e sfîrşitul, Satana va intra iar în lanţuri şi se va isprăvi pentru totdeauna cu ticăloşiile. Şi aceste discuţii se reluau în fiecare seară cu acelaşi fior, cu aceeaşi patimă şi cu aceleaşi priviri încordate aţintite spre cer. Tocmai cînd credeam că am auzit totul despre zborurile în cosmos, despre americani şi despre ruşi, că am trecut prin toate stările, de la mîhnire la bucurie şi de aici la spaima surdă că lumea îşi va încheia socotelile în curînd, povestea sateliţilor a căpătat o nouă dimensiune.

Tăcută pînă atunci, furişîndu-se doar ca o umbră de la vatra unde fierbea mîncarea şi pînă prin curtea în care încă trebăluia, bunica s-a amestecat în vorbă şi a spus că nu prea înţelege ea prea mult din ceea ce fac ruşii ori americanii, însă de un lucru e sigură; de cînd a văzut satelitul n-a mai auzit în nici o noapte cîntecul acela care plutea ca un vis pe deasupra văii. La nedumerirea bărbaţilor, ea a explicat că în nenumărate nopţi a stat să asculte cîntecul Dînselor, al Sfintelor femei zburătoare, care venea de undeva din deal, trecea peste creasta pădurii şi se stingea mai apoi în adîncurile văioagei şi ale nopţii. Nu îmi aduc aminte dacă au mai fost şi alte comentarii, dacă bărbaţii au luat sau nu în seamă această mărturisire făcută în treacăt, dar în ceea ce mă priveşte ea m-a urmărit peste ani cu vigoarea marilor evenimente ale copilăriei. Am tot încercat să dezleg taina acestei dizlocări, să-mi lămuresc mecanismul prin care o invenţie, un adaos artificial, a fost în măsură să alunge aburul reveriei, proiecţia unei credinţe venite din adîncurile firii sau chiar o realitate ascunsă a lumii virgine pe care nu mulţi au avut privilegiul de a o simţi. Dar poate că lumea însăşi este în aşa fel alcătuită încît să nu poată suporta, în acelaşi registru, mai multe fantasme. Pentru că, în definitiv, nici satelitul nu era altceva decît o simplă ficţiune. Chiar dacă în ordine raţională şi în context cultural el avea o realitate indubitabilă şi putea fi evaluat ca o culme a creativităţii umane, văzut direct, în puterea nopţii, ca o stea călătoare amestecată printre stelele fixe, nu părea decît o componentă bizară a infinitei maşinării cereşti. Dacă în sistemul senzorial comun, vizualul are o putere de persuasiune sporită în comparaţie cu auditivul, e posibil ca şi în registrul senzorialului fantasmatic el să aibă o mai mare forţă de inducţie. Si atunci nu e de mirare că nepămînteana şi volatila melodie nocturnă a fost uzurpată brutal de satelitul atît de perfect integrat lumii vizibile, chiar dacă el nu avea decît strălucirea inconsistentă a stelelor.

Iar cînd se va face un bilanţ al impactului pe care zborurile cosmice l-au avut asupra umanităţii, este obligatoriu să se ţină seamă şi de faptul că din cauza lor bunica mea, Şuşară Maria, şi-a pierdut, pentru totdeauna, puterea de a mai auzi cîntecul Ielelor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara