Natură poetică pentru care experierea culturii nu e simplu exerciţiu livresc, ci mai degrabă angajament ontologic, Viorel Mureşan rezumă, în toate cărţile sale de poezie, fascinaţii, seducţii, uluiri – portrete, toate acestea, ale unei sensibilităţi poetice de o frapantă originalitate în contextul poeziei române contemporane.

Concentrate pînă la anihilarea oricărei intruziuni a retorismului, poemele sale exemplifică în cel mai înalt grad o modalitate esenţializată a raporturilor conştiinţei cu limbajul. Conştiinţă poetică dispusă să-şi comediografieze intuiţiile, Viorel Mureşan găseşte de fiecare dată soluţii extrem de eficiente poetic de a recepta regimul grav al percepţiilor. Poemele sale spun, de fiecare dată, parcă, stranii poveşti ale percepţiilor. Percepţiile sale poetice reprezintă, însă, cea mai firească vedere a realităţilor. Simpla şi fireasca vedere de care vorbeam e în măsură să construiască o adevărată geografie imaginară. Această geografie e ea însăşi produs al unui proces prin care vederea lumii se plasticizează prin activitatea unei conştiinţe de un maxim rafinament estetic. În actul vederii, elementele „realiste” ale percepţiei întîlnesc extrem de acut corespondenţe ale lor produse de o altă zonă spirituală. Activităţile acestei zone, intuiţia poetică, în fond, conferă datelor percepţiei celor imediate un alt regim de semnificaţie. Intuiţia lui poetică transformă vederea simplă în viziune: „faţa îi era liniştită ca un drapel de apă/ ochii duceau zmeie deasupra unui cer/ pe gardul de scândură se juca vîntul cu o pisică/ şi totuşi/ mîinile ei erau moarte”. Un poem vorbeşte chiar de procesul instaurării regimului revelaţiei. În versurile sale, inteligenţa cea mai rafinată ia chipul naivităţii: „şi dumnezeu purta un paravan înalt de sticlă/ lasă-mă să trec – l-am rugat – prin acesta/ să pot vedea care formă o ai/ cînd cade zăpada/ cînd trce trenul pe la surduc”. Pentru Viorel Mureşan, lucru ce spune foarte mult despre natura sa poetică, efortul cel mai important e acela de a păstra limbajul poetic în stadiul hieroglific. El are practica limbajului metaforic. Vorbesc , aici, de limbaj metaforic în sensul lui Frye, „cu înţelesul de identitate a vieţii, puterii sau energiei dintre om şi natură” (v. Marele cod). Inteligenţa cea mai acută edifică , în poemele sale, identitatea omului originar, ce nu ştie încă nimic despre stadiul metonimic al limbajului. Situată tot timpul în pragul revelaţiei, conştiinţa sa poetică se lasă halucinată de apariţii numinoase: „de-a lungul şoselei un singur bătrîn/ cu cravată de vrăbii privea înserarea/ şi aştrii tot unul şi unul/ răsăreau dintre oasele lui”. Fireşte, şi transcendenţa lui Viorel Mureşan este plină. Uneori, desfăşurîndu- se, imaginaţia sa ia chipul unei rugi esenţializate. În poemele sale, un estet plin de religiozitate aproximează, cel mai adesea, ireductibilul. În intuiţiile sale, poetul se întîlneşte cu misticul. Astfel de întîlniri provoacă stadii de maximă trezie a spiritului: „un strop de rouă/ lângă unul de sânge/ deci/ şi dumnezeu se roagă”. Aceeaşi concentrare a atenţiei poetice introduce, alteori, în poeme, reci apocalipse: „în grădină bat cuie/ oamenii lungi ai apusului// cum cresc/ cum strigă/ cum se înşiră/ movile de cenuşă gânditoare”. Imagini similare, în care stranietatea unor apariţii aduce în text spiritul unui comediograf împins de angoase, definesc o natură poetică în egală măsură amuzată şi neliniştită de propriile-i vedenii: „oraşul de pulbere neagră/ se mai mută uneori şi într-un cîine/ locui-l-ar numai heralzii/ cu ochi temători/ tot ei cu craniile bombate/ pe care în bătăile lunii/ se întind lipitori/ iar şoareci de pustă/ lustruiesc ouă de ciori”. Transcendenţa lui Viorel Mureşan, „marele – ochi –care –vede- şi – tace”, în auguste impasibilităţi, stă deasupra unui imaginar înspăimîntat: „eu vin din oglinzi să mă aşez printre voi/ ca un nod de spaime de după zidurile unui abator”. Acelaşi regim al spaimei introduce, altădată, stranii fantasme în care ingeniozitatea vede solitudinile de la capătul lumii, vieţii şi morţii: „sub peretele piramidei/ se auzea numai somnul inscripţiilor/ şi din când în când căderea/ unor cuie în apă”. Subteranele imaginarului lui Viorel Mureşan conţin linişti mari şi ameninţări tăcute: „după ce au tăiat copacul aerul a rămas/ ca o mină pustie din care/ mâna mortului se retrăgea/ încet să se aşeze peste cealaltă mână/ pe piept”. Coabitarea acestora obiectivează apariţii prin care ferocitatea exală stranii candori:„un copil/ pe plajele morţii/ culegînd/ toporaşi”. Astfel de versuri, dense pînă la eliminarea celei mai infime pauze semantice, coexistă în scrisul lui Viorel Mureşan cu secvenţe ale unei imaginaţii copilărite, stînd sub semne delicat ludice (v. poemul Pisică albă în decor cu brazi ). Dezinteresat de perceperea celor imediate, poetul se dedică perceperii invizibilelor. Concretizarea acestora, în poeme, în care bucuria estetică locuieşte împreună cu spaima, e misia lui cea mai înaltă. Imaginarul său, întîlnind la tot pasul numeroase enigme, lasă în limbaj stranii şi fascinante populaţii de hieroglife,după repetate şi exemplare vizite în suprareal.