Festivalul de Jazz de la Castelul Bran a împlinit anul acesta un lustru de la înființare. Doi dintre invitații săi de vază la actuala ediție – Arkady Shilkloper și Vadim Neselovskyi – au ținut să marcheze tot cinci ani de colaborare, prin albumul Lustrum. Când se produc astfel de concordanțe, bunul meu amic Sorin Antohi citează adagiul lui Einstein, conform căruia coincidența e modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Providențială mi se pare însăși existența acestui eveniment cultural fără pereche. Sergiu Doru, inițiator și director artistic, știe să releveze inefabilul ambianței și să crească, an după an, miza valorică a festivalului. După cum observa Paul Tutungiu, sagacele prezentator al galelor, cine ar fi visat acum vreo trei decenii, pe când începeam să degustăm savorile jazzului scandinav, că vom avea șansa de a ne întâlni eroii în persoană și de a petrece împreună cu ei agreabile convivii, în inima patriei noastre?
Ediția 2017 fu inaugurată de Tarkovsky Quartet. Grupul se circumscrie pe deplin esteticii ECM (influenta casă de discuri din München girată de Manfred Eicher). E vorba despre o muzică situată la confiniile dintre arta compoziției și cea a improvizației, explorând subtilitățile sonorităților clasice, însă dintr-o perspectivă acut contemporană. În cazul de față, mobilul introspecțiilor muzicale îl constituie universul creativ al faimosului regizor Andrei Tarkovski, evocat/invocat pe recentul album Nuit Blanche (precedat de alte trei discuri editate la ECM: Song for Tarkovsky/2006, Un Jour Si Blanc/2010 și Tarkovsky Quartet/2011). Cugetul ce-și conștientizează propriile limite e transferat din expresia vizuală în abstracțiunea celei acustice. La nivelul cvartetului, asta se petrece, primordialmente, grație optimei conlucrări dintre pianistul francez François Couturier și violoncelista germană Anja Lechner. Îmbinarea dintre tonalitatea elegiacă a violoncelului și complexitățile pianului se complinește libertar, sub semnul afinităților elective ale remarcabilului cuplu artistic, în răspăr cu zgomotul și furia de care suntem împresurați. Acestui demers i se aliază intervențiile „coloristice” datorate acordeonistului Jean-Louis Matinier și saxofonistului Jean-Marc Larche.
A urmat un veritabil super-grup, reprezentativ pentru patrimoniul jazzului scandinav: norvegienii Jon Balke/pian & Audun Kleive/baterie și suedezii Svante Henryson/violoncel & Anders Jormin/contrabas. Elementul de originalitate al cvartetului consta în poziționarea violoncelului ca principal instrument solistic, amintind de istoricul album Piccolo din 1977 (unde Ron Carter utilizase instrumentul omonim, intermediar între contrabas și violoncel, contrariind establishment-ul epocii). Întregul program a revelat fenomenala capacitate de interacțiune dintre cei patru magiștri ai artei improvizatorice. Ca bază de acțiune fură preluate piese compuse de Henryson, dar și aranjamente semnate tot de el după compoziții de Bach, Rameau, Mahavishnu Orchestra, sau inconturnabilul Thelonious Monk. Omniprezentă: insațiabila inventivitate ritmică a lui Audun Kleive, demn urmaș al patriarhului percuției norvegiene Jon Christensen (care ne bucurase cu prezența sa la precedentul festival de la Castel).
Punctul de atracție al grupului condus de Michel Godard rezidă în insolitul combinațiunii timbrale: Godard nu e doar un maestru al tubei ci și al bizarului instrument le serpent, considerat a fi antecesorul tubei; la rândul său, Bruno Helstroffer mânuiește cu dexteritate teorba, o rudă mai complicată a oud-ului; iar bateristul Lucas Niggli continuă tradiția avangardistă din țara unde Tzara declanșase insurecția dadaistă, în urmă cu un secol. Recursul la asemenea instrumente (cărora li se adaugă ghitara-bas, utilizată cu egală dexteritate de către Godard) plasează muzica trio-ului într-o zonă a interferențelor dintre improvizația de tip baroc și cea jazzistică. Farmecul ambelor derivă și din asumarea impreciziilor intonației netemperate (deja arondate arsenalului omologat al exprimării jazzistice). În aceeași zi, Godard și Helstroffer realizaseră încă un concert, în compania organistului italian Claudio Astronio, în ambianța inspiratoare a bisericii lutherane din Râșnov. Prezența celui din urmă a conferit un plus de grandoare muzicii, asumate ca o punte peste epoci – de la Monteverdi până la ritmul quasi-reggae al finalului de recital. Dacă delicatul sunet al teorbei mânuite de Helstroffer îi inspirase acestuia o mixtură între balada preclasică și lirismul jazzistic, intervențiile pe orgă ale lui Astronio excelau prin dramatism și vigoare, iar vivacele său solo, interspersat cu fiorituri baroce, reda plenar forța imnică a instrumentului eclesiastic.
Versatilitatea omniprezentului Richard Galliano s-a concretizat, de data aceasta, în cvartetul New Musette. Muzicianul originar din Nisa – spațiu al fertilelor interferențe franco-italiene – a reușit să conducă expresivitatea acordeonului în jazz pe culmi nemaiîntâlnite (având în vedere absența quasitotală a acestui instrument din marea istorie a genului). Stilului creat de Galliano însuși – new musette – adaugă suplimente de swing și spontaneitate acestui gust dobândit, asociat stereotipiilor ambientale franceze. Actualul proiect își asumă un caracter oarecum retro, cu un repertoriu subordonat primatului melodic, oscilând între America Latină și producțiile valsante din categoria celor compuse de Joseph Colombo sau Tony Murena.
Conform așteptărilor, un moment de vârf l-a reprezentat recitalul susținut de Adam Baldych & Helge Lien Trio. Cum se vede chiar din titulatură, e vorba de o colaborare polono-norvegiană, avându-l ca solist pe Baldych, probabil cel mai interesant violonist în ascensiune de pe scena actuală a jazzului european. El colaborează în prezent cu trio-ul din Oslo al pianistului Helge Lien, un discipol al basarabeanului Mikhail Alperin (între altele, descoperitorul extraordinarului grup Trigon, condus de violistul Anatol Ștefăneț la Chișinău!). Judecând după nivelul atins de Lien, se vede că Alperin (de când s-a stabilit în capitala Norvegiei) nu încetează să-și valorifice vocația de cultivator de talente. Adam Baldych își captează auditorii de la primele note, cu timbrul mătăsos obținut din instrument printr-o tehnică pe cât de mlădioasă, pe atât de fermă. De-a lungul întregului recital vioara nu încetează să se remodeleze în funcție de stările de spirit impuse de muzică, grație arsenalului de proceduri puse în operă de către tânărul improvizator (născut în 1986). Dacă în grupul său polon (Imaginary Quartet, vizionat în urmă cu doi ani la Timișoara) prevala coeziunea și prospețimea colectivă, subordonate unei viziuni quasi-chopiniene, ceea ce am ascultat la Bran îmi sugerează sintagma „romantismul polonez întâlnește melancolia scandinavă”. Ca și la amintitul concert din Timișoara, spectatorii au fost martorii unei acțiuniin vivo de fertilizare a jazzului prin valori clasice europene, ca într-o revenire la valorile perene ale muzicii, aliate cu arta improvizației. O contribuție aparte în acest sens avu invitatul recitalului – saxofonistul Tore Brunborg. Lansat la începutul deceniului 1980, împreună cu antologica trupă a jazzului norvegian Masqualero, acesta s-a integrat firesc în concepția lui Baldych și Lien.
Impresionantul contrabasist Arild Andersen (el însuși inițiator al formației Masqualero) a revenit la Bran într-un proiect exclusiv, special conceput pentru acest sublim ambient. Împreună cu vechiul său companion, percuționistul italo-norvegian Paolo Vinaccia, și cu recent-cooptatul bandoneonist italian Daniele Di Bonaventura, Andersen s-a lansat în piese quasi-instantanee, edificate pe nuclee tematice substanțiale, evocatoare. Compoziții cu structuri „plasmatice”, alunecând precum argintul viu peste conglomeratele percusive caracteristice lui Vinaccia, subminate de rupturi produse cu ajutorul feluritelor bețe, baghete pentru timpani, măturici, clopoței etc. Sofisticatele solo-uri de contrabas ale lui Andersen erau urmate de revenirea pe linia sa fundamentală, adecvată nostalgicelor broderii schițate discret de către Di Bonaventura. Au existat și momente de drum’n’bass exemplar sudate, în care bateria urmărea cu suplețe liniile basului, sau o emoționantă piesă minimalistă, cu caracter funebru, unde arcușul emitea sunete desprinse parcă direct din viziunile lui Poe…
O revelație, pentru spectatori (dar probabil și pentru interpreții înșiși) a fost cea de-a doua sesiune de la biserica din Râșnov, după serviciul religios din ultima duminică de august. Pentru inopinatul jam, Sergiu Doru i-a convocat pe Mathias Eick/trompetă, Andreas Ulvo/orgă și Hakon Aase/vioară. Puși în fața faptului împlinit, tinerii jazzmeni norvegieni și-au mobilizat resursele creatoare, într-un act înălțător din care nu au lipsit elementele ludice. Eick și-a demonstrat excepționalul control al frazării și intensităților trompetei, atât în plan fizic cât și emoțional. Atunci când curgerea melodică o cerea, nu ezita să intervină vocal, prin incantații sau tânguiri pline de smerenie, dar și de o undă de speranță. Violonistul depășea redarea convențională a liniilor melodice, impunând ritmuri pulsatile, sau introducând termeni aleatorii în ecuația muzicală – pizzicato-uri, bătăi din palme și picioare, percuții insolite pe corpul fragilului instrument. Pus în situația de a cânta la orgă într-un asemenea concert inopinat, Andreas Ulvo s-a autodepășit, asigurând colegilor săi de trio un suport armonico-ritmic de zile mari, plus o multitudine de idei constructive: sunete-pedală somnolente sau amenințătoare, orizonturi melodice născute din tenebre și aspirând spre lumină (în buna tradiție muzicală instaurată de Grieg), schimbări de climat acustic, formule ostinato, crescendo-uri jucăuș-senine, invocări tenebroase – organizate într-o dramaturgie persuasivă, fără vreo urmă de rigiditate. Fasta comisionare din partea lui Sergiu Doru a generat o lucrare demnă de a fi editată pe un album discografic.
În seara aceleiași zile, cei trei interpreți au evoluat în cadrul Mathias Eick Quintet-ului (formula de agregare maximală din istoria de cinci ani a festivalului, datorită scenei minuscule…), împreună cu Audun Erlien la bas și Olaf Olsen la baterie. Dezinvoltura și romantismul acestui grup acustic mi-au reamintit avântul precursorilor săi din sus-amintitul Masqualero (cu substituirea saxofonului prin vioară). Cei trei muzicieni admirați câteva ore mai devreme și-au etalat din nou calitățile interpretative, cu un Ulvo la fel de convingător ca pianist cum fusese ca organist. O singură opțiune mi s-a părut discutabilă: fundația ritmică de factură rock, în care prevala sunetul constant spart al bateriei, tindea să convenționalizeze un demers altminteri cât se poate de incitant. Olsen, indubitabil dinamic și eficient, nu mi-l putea șterge din minte pe Audun Kleive, care ne delectase în gala inaugurală cu fantezia sa bateristică…
Încă o idee salutară a directorului de festival a fost să invite un duo reprezentativ pentru stadiul actual al redutabilei școli avangardiste de tradiție ruso-ucraineană. Cei doi super-creatori sunt moscovitul Arkady Shilkloper/ corn, buciume, fluegelhorn și odessitul Vadim Neselovskyi / pian, voce, melodica. Portofoliul lor artistic stârnește admirația, dar cel mai important e rezultatul colaborării, consemnat – cum zisei la început – și pe recentul album Lustrum. Pe bună dreptate, Arkady denumește metoda utilizată de către duo drept un fel de comprovizație, în care compoziția și improvizația sunt organic împletite, astfel încât auditoriul să nu mai perceapă unde se termină una și când începe cealaltă. Efectul e inclasificabil, suscitând o stare de beatitudine, posibilă doar la contactul cu marea muzică. Cascadele de note deversate de vulcanicul Neselovskyi antamează rememorări: abordarea claviaturii în descendența lui Rahmaninov sau Prokofiev sugerează conexiuni peste timp cu Oscar Peterson, Keith Jarrett sau Michel Petrucciani. Comunicarea telepatică dintre cei doi protagoniști generează unisoane, acorduri și disonanțe, ricoșeuri, surprize, poante, acumulate sub forma unor imprevizibile dar îmbietoare medii acustice, capabile să ne ofere mult râvnitul catharsis. Iată cum o muzică din care sunt excluse orice fel de concesii reușește să capteze și să încânte un public eterogen, căruia nu i se cere decât să-și dăruiască atenția acestor brianți muzicieni.
Sergiu Doru și competentul său anturaj – alcătuit din împătimiți jazzofili precum Paul Tutungiu, Cristian Moraru, Eugen Oprina, Adrian Sâmpetrean, Alexandru Prișcu – merită felicitările, gratitudinea și susținerea noastră pentru incomparabila experiență muzicală oferită la Bran.