Structural, Călin Vlasie
este un romantic ce-şi
cenzurează stările de
reverie intimă sub presiunea
tehnologizării
lumii, într-un moment
în care existenţa umană
pare a-şi transfera stările afective
în rigiditatea creaţiei obiectuale:„
văd/ cum/ spaimele/
coboară/ din/ om/ în/ lucrurile/
sale” (văd…) sau, chiar mai
mult, resimte cum în propriul
sine se insinuează sisteme
artificiale de fiinţare:„existenţa:/
un/ electrod/ înfipt/ în/ corpul/
meu” (era ca existenţă…).
Originalitatea poeziei rezultate
dintr-o astfel de stare atitudinală
constă tocmai în liricizarea trăirilor,
într-o ordine a viziunilor micro
(sau macro) cosmice:„Planete mici
de wolfram./ Incerte şi contradictorii/
ondulaţii./ Dar raze ar putea recompune/
visul./ Trebuie să ai o poftă nebună/
de a focaliza inconstantul/ de a
dezamorsa temple.// Luna este o
memorie a zilei/ dar fără a exprima
ziua/ în totalitate” (Recompunerea
zilei). În acest sens, volumul de poeme
Neuronie se impune ca ilustrativ.
Există aici o dramatică asumare a
lucidei reflecţii asupra propriei condiţii
umane. Discursul e concis, adesea
aforistic, rezonând în metrica liberă
a unui haiku adaptat la posibilităţile
de exprimare lingvistică românească.
De pretutindeni însă, transpar efuziunile
emoţionale bine temperate de o
conştiinţă severă a prezenţei poetului
într-un azi mereu tensionat de nevoia
adaptării la condiţiile conceptualizării
stărilor fiinţiale primare. Melancoliile,
ce-i marchează sentimentalismul
visceral, au ceva din vibraţia pură,
dar aridă a unui freamăt lăuntric,
transferat din artificialitatea rezonanţei
erotice produsă cerebral: „Dintr-un
ecran adânc apare/ iubita mea./ Nervuri
de fosfor o/ înconjoară: cu/ o logică
minuţioasă/ lumina mestecenilor/
ascunde astrele care/ tremură acum
în părul/ ei./ O aştept de 573 de ani
în/ realitate. Ritmând tăcerea/ moartea
îmi pare/ imposibilă şi abstractă”
(Dintr-un ecran adânc apare). Adresarea
în favoarea unei fiinţe apropiate,
iubite, e ceremonioasă, evocatoare,
în limitele relaţionării cu universul
depresiv căruia îi aparţine:„Tăcerea
îţi biciuia/ nervii/ Orele se scurgeau/
ca o scriere arabă/ Tăcerea te părăsea/
lăsându-ţi nălucirea/ şi insomniile/
Lumea începea să se mişte/ avidă
şi grea/ Tăcerea nu mai voia/ să vină
în sufletul tău/ Iar sufletul tău începea/
să se mişte avid şi greu” (Clar de
Terra).
Ceva din experienţa avangardistă
contaminează lirica lui Călin Vlasie,
în subsidiarul ei, altfel tonalitatea
versului rămâne formal constantă în
ritmica şi în armoniile atonale, atât
de specifice pastelurilor moderne,
devoalând astfel căldura contemplaţiei
afective:„Cum stau aşa în spatele/
perdelei mi se pare/ că totul se
desprinde/ de mine/ E o zi de vară
şi mi se pare/ că nimic nu s-ar mai/
putea schimba/ Decât privirea
mea/ Care m-a inventat pe mine/
Care mă trădează fiecărui/ lucru în
parte (Emisiune). Într-o lume fabulosabstractă
se regăseşte proiectat cu
propria-i simţire:„Mi se întâmplă
foarte rar să-mi văd sufletul/ aşa cum
ai vedea desenul clar/ al unui pachebot/
pe care apasă 3 km de ocean// Să
ne înţelegem sufletul nu este egal/
cu acest tablou inspirat/ Este posibil
să existe legături insesizabile//
Este posibil ca suma tuturor tablourilor/
să exprime mai complet starea mea/
sufletească// Dar eu continui să privesc
tabloul/ care acoperă o uriaşă gaură/
în perete” (Camuflajul). Tocmai de
aceea visul apare ca o dublare a existenţ
ei, ca o lume în care poetul ar
fi vrut să-şi identifice sensul existen-
ţialităţii, paradoxal, reale:„Mi-ar fi
plăcut să spun:/ visul este o parte a
existenţei/ este chiar esenţa existenţei”
(Existenţa întrece visul).
Plasat în contextul generaţiei
optzeciste, căreia îi aparţine (după
clasificarea propusă cândva de Laurenţiu
Ulici), Călin Vlasie se individualizează
fără echivoc, fiind poate singurul care
exprimă atât de tranşant angoasa
trăirii sub efectul unei realităţi încarnată
în cerebralitate („grădini/ de/ raze./
nu/ mai/ ştiu/ rostul./ rămân/ numere/
pustii” – grădini de raze…), rămânând,
totuşi, în esenţa firii sale, un romantic
discret, sensibil şi chiar şăgalnic,
atâta cât să nu alunece niciodată în
desuetudine. Poezia este confortabilă,
în tonalităţi (false) de lied, iar lamentoul
discursului e tulburător prin sinceritatea
mărturisirii de sine, frizând
duplicitatea visării:„Ploaia cu miros
de amital/ (Relaxează-te!)/ Stau întins
într-un pat/ în mica sală/ din micul
spital/ al unui mic oraş/ peste care
curge/ o ploaie de toamnă/ Timpul
este frumos curat/ Eu nu exist (îmi
închipui)/ Nu există nici o sală/ nici
o clădire/ şi nici un oraş” (Totul
este frumos).
Poet cultivat, intelectual, într-un
registru dramatic, de expresie abstractă,
Călin Vlasie propune o lirică modernă,
cu verbul metaforizat intens, rostit
fără ostentaţie însă, într-un firesc al
trăirilor viscerale, pe coordonatele
prezentului unei lumi ce pare din ce
în ce mai aridă.