Dacă ar fi să discutăm despre starea literaturii române de azi, prin filtrul a două modalităţi de manifestare – una, cea editorială, edituri şi reviste literare, şi a doua, cea din mediul virtual, vom putea vedea o diferenţă destul de mare între ce aduce modalitatea tradiţională, în care controlul valoric este vizibil, şi ce propune noua formă de promovare, în care valoarea este lăsată la discreţia celui ce-şi propune produsele fără nici un discernămînt. Evident că şi în formula tradiţională există destul de mult balast. Sunt reviste de apartament, de ambiţie locală, de gaşcă, în care producţiile expuse arată groaznic. La fel şi edituri care publică, pe banii clientului, tot ce primesc, fără o redactare prealabilă, cărţi mustind de greşeli elementare, agramate de la cap la coadă, fără nici o valoare literară. Dar măcar aici tirajele sunt mici, revistele şi cărţile se împart în „familie”, în grup, în gaşca veleitarilor care le produc. E o recrudescenţă, în acest sector, a veleitarismului, fără precedent. Dar cum apar aşa şi dispar, în afara celor care fac valuri, şi-şi cer drepturi pe la oficialităţile locale, decidente, uneori, şi-n acest domeniu; cîteodată le şi obţin şi cu ele în proţap vor să facă parte din breasla scriitorilor (unii, cu insistenţe de tip băcăuan, au şi reuşit!). Astfel tirajele astea simbolice se topesc şi se uită imediat. În timp ce în mediul virtual, controlul nu poate fi făcut, accesările ţin loc de tiraje, iar uneori acestea sunt de ordinul sutelor de mii. Rank-urile stabilesc nişte cote de promovare a acestor produse printre care, de cele mai multe ori, se regăsesc nume care au ratat editorial – adică nu au intrat în atenţia unor edituri serioase, care să-i promoveze aşa cum fac cu toate cărţile editate de acestea – şi şi-au găsit loc aici, în mediul virtual, unde vezi tot felul de năzbîtii „literare”, care mai sunt şi comentate tot de către cei care le postează, comentarii care sunt considerate „critică literară”, trecută în cv-urile celor care îşi fac astfel o „operă” pe care o doresc expusă şi menţionată pe piaţa literară. Unele site-uri au coordonatori de excepţie – vezi Literaturadeazi, Daniel Cristea-Enache, ori qPOEM şi qPROZA, Călin Vlasie –, în timp ce altele, ca Agonia, Poezia.ro (şi exemplele sunt multe) sunt pline de tot felul de veleitari sadea, care şi-au găsit calea de afirmare acolo, în acel mediu necontrolat de nimeni, dar generos, şi proliferarea lor nu mai poate fi stăvilită. Dacă, ştiu şi eu, cineva ar putea crea un program, care să ia locul criticului literar competent, care, înainte de a fi postate acele „producţii literare” de către creatorii lor, să analizeze şi să oprească postarea lor, ar mai fi o speranţă de stăvilire a valurilor de veleitari. Aşa cum făceau „poştaşii literari” pe vremuri, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu, Alex. Ştefănescu, prin ochii cărora au trecut cei mai mulţi dintre poeţii şi prozatorii de valoare de azi. Dar aşa ceva este o utopie, ceva ce nu poate fi atins.

Am observat cu îngrijorare că nici cenaclurile vii, cele cu lecturi faţă-n faţă, analizate, cu filtre critice severe – de tip Cenaclul de Luni, Echinox, Universitas, Junimea şi altele – nu mai există, iar atunci cînd se mai fac eforturi, sunt doar un pojar, se sting imediat, dar lasă urme adînci pe pielea zilei de azi. Şi asta din cauza supărărilor celor care, criticaţi sever fiind, caută modalităţile uşoare de afirmare, cele virtuale sau întruniri de gaşcă prin cafenele sau cluburi, care nasc autori de tipul celor ce pot fi încadraţi în rîndul textierilor manelişti, hip-hopiş ti şi aşa mai departe. Nici prezenţa la concursurile literare de tradiţie – unele de peste patruzeci de ani, ca „Nicolae Labiş” de la Suceava, „Porni Luceafărul…” de la Botoşani, cel de la Sighetul Marmaţ iei sau „Tudor Arghezi” de la Târgu Cărbuneşti – nu mai au participanţi, aceştia transformându- se în clienţii site-urilor virtuale, care au copiat formatele concursurilor tradiţionale, dar fără jurii adevă rate, ci doar cu ochiri din fugă şi promovări grabnice, scoţînd pe piaţă simulacre creative şi concepţii greşite despre actul de creaţie.

Iată, într-o analiză succintă diferenţele între cele două modalităţi de promovare şi punere în valoare a „creatorilor de literatură”, massa de mîine, cea care va forma fondul de resurse umane creative, adică scriitorii de mîine. Perspectiva nu este deloc una încurajatoare, avînd în vedere scoaterea din circuit a criticului literar de direc- ţie, formatorul unui spirit care să impună criteriile de valoare, care să conducă la un fond real şi valoros, care să se adauge la cei peste două sute de ani de literatură română de calitate. Mă pot duce chiar cu gîndul la cum va arăta canonul literar peste şapte-opt decenii, dacă filtrul de azi se orientează spre genul virtual de promovare a creaţiei literare, care creează un soi de bulgăre de zăpadă, care adună tot ce-i iese în cale, sufocă valoarea, reprezentată de o minoritate din ce în ce mai izolată, şi dă guri de oxigen virtual unei majorităţi, care, avînd în faţă un laptop, un telefon performant, o tabletă – vorba unui poem: „Acum toţi au tablete, telefoane/ talent numai unii/ din ce în ce mai puţini” – cred că au şi talent. Evident că nu e nimic de făcut, pentru că, paradoxal, între aceste două modalităţi de promovare nu este un război, din care să iasă învinşi şi învingători, ci peste cîmpul de luptă se aşterne o epidemie, care uşor-uşor se va transforma în pandemie.