Sorin Lavric: Domnule Virgil Nemoianu, sînteţi bănăţean prin naştere, şi îmi vin in minte doi bănăţeni care m-au stupefiat: Petru Dumitriu şi Mihai Şora. Primul e un exemplu de cum poate un talent să coabiteze cu o pleaşcă ideologică (oportunism cras), deşi cartea Zero sau punctul plecării am citit-o ca pe o mărturisire de pocăinţă. Al doilea (Mihai Şora) e o mostră de politeţe tăcută despre care nu pot să pricep cum de a ajuns în Franţa să adere la comunism (a fost membru al Partidului Comunist Francez), pentru ca, întors în ţară, să facă revista presei pentru Ana Pauker.

Virgil Nemoianu: Habar n-aveam că Petru Dumitriu ar fi fost bănăţean; de fapt nici acum nu prea sunt convins. Tipul mi-a fost totdeauna antipatic, cred ca singura chestie pozitivă pe care o găsesc este că după exilare a locuit mai ales la Metz, un oraş excelent. Nu pot înţelege însă cum de unii îl socotesc scriitor bun. Da, volumaşul acela de nuvele de debut, Eurydice parcă, mi s-a părut bun. În Vest am citit pe franţuzeşte nişte romane istorice cavalereşti de el, mediocre şi alea. Personal nu l-am cunoscut: mai bine. Mihai Şora e cu totul altceva. Eu am ajuns la ei în casă prin 1958/9, Negoiţescu m-a introdus cred, dar am fost, pot spune, prieten cu ambii soţi, cum şi cu Sanda, fiica mai mare. Îl socotesc o figură admirabilă, unul din cei mai buni filozofi, din cei mai învăţaţi oameni pe care i-a dat România. Am şi scris vreo două eseuri despre el, ştiu că i-au plăcut. Şi cînd eram „transfug” a menţinut ocazional corespondenţa cu mine, adica îmi scria din Vest cînd avea voie să călătorească. Da, sigur, în anii studenţiei, ai ocupaţiei, s-a înscris în Rezistenţă: asta ţinea de mediu şi de generaţie. A lucrat vag pentru comunişti, dar aceştia nu i-au dat voie să plece îndărăt în Franţa unde îl aştepta (sunt cu totul sigur) o carieră strălucită. Ideologic n-a fost de partea lor, e de-ajuns să-i citeşti prima carte (debutul la Gallimard). De fapt temeliile gîndirii lui Şora sunt de dreapta, dar el a ştiut mereu să se automodereze, să gîndească echilibrat, multiplu. Şi stilul cu totul original al celor mai multe din scrierile sale vădeşte asta: dialogat, polifonic, exprimînd şerpuiri şi complicaţii ale propriei gîndiri. Ca personalitate era calm, civilizat, ocazional cu un humor tăcut, ascuns. Nici el nu era propriu-zis bănăţean, născut şi crescut fiind la Nord de Mureş (ca şi Doinaş). După înţelegerea mea, Banatul începe la Sud de Mureş.

Am tresărit citindu-vă verdictul nemilos pe care l-aţi dat operei lui Milan Kundera. Am simţit cum mi se confirmă o intuiţie pe care eu nu aveam curajul s-o fac. Pe ce argumente vă bizuiţi cînd îi susţineţi precaritatea literară?

Nu sunt mare cunoscător al operei lui Kundera. De pildă romanele tîrzii, cele din anii ’90, nici nu le-am citit. Dar tipul mi s-a părut mereu un mimetic, un adaptativ, cineva fără de mare personalitate. Într-un cuvînt, cam superficial. Iar dacă-mi permit să fiu mai vulgar, îmi dadea impresia de palavragiu demagogic. În ţara natală s-a tot mişcat de la regim la dizidenţă şi îndărăt. Ajuns în Apus s-a înscris de grabă la corectitudinea politică. Ar fi trebuit să-mi placă, îmi ziceam în sinea mea, pentru că era un apologet al Europei Centrale. Dar nici asta nu era cu adevărat. Tot cu fundul în două luntri caută să proclame că Cehia/ Ungaria/ Polonia ar merita să treacă în Vest, dar restul „lagărului socialist” nu. Romanele lui, cîte le-am citit, mi s-au părut uşurele, fără de adîncime. Vezi, hai să-l comparăm cu Havel. Eu pe acesta din urmă îl consider un om de ţinută, un autentic,un om al valorilor şi al virtuţilor. Nu a fost de fel mare om de stat sau politic, Cehia postcomunistă a avut un om de stat de mare substanţă, şi anume Vaçlav Klaus (de fapt cel mai bun pe care l-a dat Europa de Est după 1989). Dar puţini se mai uită azi la scrierile literare ale lui Havel, care sunt foarte interesante şi merituoase. (Nu numai că am citit din ele, dar am şi predat în traducere engleză o piesă a sa pe tema faustică ideologizată şi antitotalitară – Ispita din 1986.) Apoi mai e Josef Skvorecky, emigrat în Canada, care a creat acolo şi o editură de limbă cehă – un romancier excelent, pe deplin comic serios, să zic aşa. Romanul istoric Dvorak îndrăgostit l-am citit de-a dreptul cu entuziasm; dar activitatea lui (radio, teatru, adaptări) este mai amplă, prodigioasă chiar. Inevitabil, Kundera e mai mărunt ca aceştia.

V-a atras vreodată proza lui Thomas Bernhard? Autorul e un histrion arogant şi iconoclast, căruia tot ce e legat de Austria sau de Biserica Catolică îi miroase rău. Mai rar un scriitor care să-şi terfelească cu atîta poftă propria cultură.

Niciodată nu m-a atras. Nici măcar n-am izbutit să citesc prea mult din el. Scrie o proză năclăită, cenuşie, confuză, plină de resentimente cam neclare, lipsită de culoare, într-un cuvînt antipatică. Pe mine, din literatura austriacă, vorbesc de cea recentă, aşadar cea de după Primul Război Mondial (von Musil e încă un scriitor habsburgic, tot aşa sunt Rilke, Trakl, von Hofmannsthal) m-au atras şi chiar m-au copleşit Albert Paris Gutersloh, Herzmanovsky-Orlando şi mai presus de toţi Heimito von Doderer, unul din marii romancieri europeni ai secolului XX. Aceştia (şi poate alţi 2-3) au fost uneori numiţi „şcoala neo-barocă a prozei austriace”, plini de imaginaţie, de culoare, de varietate, de întortochiere, de surprize. Diferenţa dintre ei şi Thomas Bernhard e enormă, în ochii mei. Ei ilustrează diversitatea, amestecul de umor şi durere, bucuria existenţei, nu blegeala şi ponoseala lui Bernhard. Să adaug un detaliu amuzant. Unul din primele mele articolaşe (1964, deci acum o jumătate de secol) a fost dedicat tocmai acestui grup austriac. A apărut în „Luceafărul”, probabil cu sprijinul lui Toma Pavel, care prin cine ştie ce vicleşuguri iscusite se insinuase cu o jumătate de normă (foarte temporară!) în redacţie. Erau acolo deja instalaţi, sub pulpana lui Eugen Barbu, Dinu Săraru, Oprea, Dodu Bălan şi ceilalţi, care aveau să cotească revista în direcţia ei filo-ceauşistă. Dar în 1964 erau încă relativ rezervaţi.

În ultima dvoastră carte afirmaţi că Herta Müller e o scriitoare modestă care se evidenţiază mai mult prin aroganţă decît prin talent. Haideţi să facem o listă cu scriitorii a căror valoare a fost supralicitată de-a lungul timpului.

Ar fi un subiect cu totul enorm. Un lung eseu sau capitol de carte. Să luăm pe scurt aşa. Premiile Nobel (atît de admirate de Noica la senectute!) sunt aberante dacă priveşti lista lor în ansamblu. Maximum 50% reprezintă recunoaşteri justificate. Maximum! Restul sunt caraghioşi la modă la un moment dat. Au început cu un franţuz, autor de texte moralizante de abecedar. Au băgat mulţi scandinavi (mă rog, poate scuzabil, erau de-ai lor). Mai recent, pe „corectitudine politică” diverse femei şi figuri din lumea treia. Mai important este însă cîte figuri majore NU au intrat în premiere. Ştii, am scris odată un articol despre asta într-un ziar românesc, acum aproape 15 ani, era o rubrică păstorită de un băiat foarte bun, George Arun, n-am mai auzit de el apoi. Dar hai să-i lăsăm pe nobelişti (din surse lăuntrice mi-a ajuns la urechi şi felul ridicol, scandalos, în care se desfăşoară selecţia finală, în zece minute, fără grijă sau judecată.) Să luăm Franţa secolului 20. Mie îmi vine tare greu să găsesc nume cu adevărat durabile: nici Montherlant, nici Malraux, nici Gide, nici Mauriac, nici chiar Bernanos nu sunt în fond oameni valoroşi acum. La 50 de ani de la moartea lor. Cel mai penibil e Sartre: proza lui e zero, „filozofia” e o bolboroseală de rîsu’ lumii, să zicem că are cîteva (2-3) piese de teatru bunişoare. Atît. Iar de politica lui mai bine să nu pomenim, mie unuia mi se face rău cînd mă gîndesc, e de-a dreptul criminal. Bilanţ: un escroc zgomotos. Literatura franceză modernă? Claudel, Giraudoux, Saint-John Perse, iar mai recent Raspail, Perec, d’Ormesson. Nu găsesc cu mult mai mult: deci e destul de sărăcăcios. Din trecut? Mi se par mult supraapreciaţi un Montaigne, un Voltaire. Mai în genere, francezii au avut tot la 50-100 de ani pe cîte unul cu gura mare, care a izbutit să se auto-idolatrizeze, să se impună, temelia fiind însă măruntă. Voltaire, Victor Hugo, Sartre, şi altii încă. La germani, mai ales în secolul XX, domneşte extrem de multă confuzie. Eu cred că şi Tolstoi se vinde în parte la suprapreţ, dar barem există ceva bază acolo totuşi. În schimb figuri excelente ca Aksakov bătrînul, Leonid Andreev, Bunin au rămas relativ marginalizaţi. Cum zic, despre asta am putea vorbi pe pagini şi pagini, şi tot nu i-am da de capăt.

Îmi spuneaţi în octombrie, cînd aţi fost în ţară, că doi scriitori germani din secolul XX sînt nedreptăţiţi de actuala ierarhie valorică: Ernst Jünger şi Wolf von Niebelschütz. Despre al doilea chiar nu ştiu nimic, iar de citit nici atît.

Ernst Jünger este o figură titanică şi se auto-afirmă (reintră în „canon”) vrîndnevrînd – e un fenomen natural să zicem aşa, încercările maligne de blocare, de minimizare nu pot fi decît provizorii. Nu tot aşa Niebelschütz. Acesta a murit tînăr, a fost o figură postbelică, dar numai a primei jumătăţi a secolului XX (a murit în 1960, n-avea nici 50 de ani). De fapt n-a apucat să se afirme, iar apoi a fost uitat. În parte cauza a fost că nu s-a înscris în literatura politizantideologizantă care domina autoritar Germania acelor decenii (în bună măsură chiar şi ziua de azi). Dar simultan şi pentru că era un antemergător sau premergător, un pionier, de fapt un soi de postmodernist avant la lettre. Eu n-am citit toată opera lui (are şi multe eseuri), ci mai ales capodopera în patru volume, Şambelanul albastru (Der blaue Kammerherr). Din 1949 cred. Este inspirată de „Ariadne auf Naxos” şi „Die Liebe der Danae”; cea din urmă cam necunoscută, fiind postumă, s-a dat în repetiţie generală în 1944 la Salzburg, apoi toate spectacolele de acolo au fost interzise de autorităţile naziste. (Aici o paranteză. Rolul principal în opera din urmă era jucat de soprana Viorica Ursuleac, bucovineancă ce şi-a petrecut viaţa şi cariera în Austria şi Germania, căsătorită cu marele dirijor Clemens Krauss şi interpreta favorită a lui Richard Strauss.) Acţiunea este plasată în secolul 18 aproximativ pe insulele mediteraneene (între Veneţia şi Marea Egee), parte istoric, parte mitologic, intervin şi personaje cum ar fi Don Juan şi Othello, este ceva poetic, aerian, ludic. M-a pasionat. De ce zic „post-modern”? Uite, lucruri de acest fel a scris nu demult americanul Neal Stephenson, prozator de mare succes, mai ales în ciclul său baroc. Sau mă gîndesc şi la marele John Barth, cel mai de frunte postmodernist american; în Tidewater Tales e vorba tot de o navigare în enormul golf Chesapeake unde apar Sindbad Marinarul şi alte figuri din literatura universală; apoi pakistanezul anglofon Salman Rushdie are ceva asemănător în Ultimul suspin al maurului (1995), roman dintre cele mai bune ale sale, dar mai puţin luat în seamă. Ei, aşa, între romantismul simbolist al perechii Hofmannsthal/Strauss şi postmodernismul contemporanilor noştri, între istorie şi fantezie evident se constituie o literatură originală şi pentru mine profund atrăgătoare.

Cînd am aflat povestea din Inelul Nibelungului, m-a izbit asemănarea dintre tetralogia lui Wagner şi naraţiunea din Stăpînul Inelelor de Tolkien. Similitudinile sînt atît de izbitoare că nu mi-am putut reprima gîndul ca Tolkien s-a inspirat din tetralogia wagneriană.

Iată cum văd eu lucrurile. Tolkien nu era mare meloman şi mă cam îndoiesc că avea cunoştinte mai aprofundate din Wagner. În schimb era de meserie profesor universitar (la Oxford) de engleză veche, cercetător şi cunoscător superlativ al limbilor şi culturilor scandinave, celtice, anglosaxone, veterogermanice, mă rog, nordice în general. Acuma, după cum ştim prea bine, ciclul de opere wagneriene reprezintă o variantă a epopeilor nordice, o adaptare estetică a acestora (inclusiv muzicală), adaptare creatoare, sigur. La rîndul său, pornind din altă direcţie şi urmărind alte scopuri, asa stau treburile şi la Tolkien. Asemănările emfatice de aici provin: ambii autori folosesc cam acelaşi material brut, îl prelucrează fiecare în felul său. Amîndoi au ca temelie mitologiile nordice. Însă în cazul lui Tolkien mulţi, foarte mulţi critici şi cititori au desluşit un fundal religios, creştin. (Profesorul era de altfel catolic practicant.) În tetralogia wagneriană ar fi cam greu să găseşti aşa ceva. Numai spre sfîrşitul vieţii (în Parsifal, de pildă) auzi anume ecouri sau sugestii creştine. Nietzsche, anti-creştin intratabil, a fost iritat, s-a certat cu Wagner, parte şi din această cauză. La Tolkien nici urmă de nietzscheanism! Dacă ai văzut cele trei filme după romanul lui Tolkien, ai observat poate ceva interesant. Sugestiile religioase sunt mai insistente, mai clare decît în carte, Tolkien rămînînd foarte discret, ferindu-se de apologetică. De ce tocmai Hollywoodul să sublinieze astfel de lucruri, cînd acest Hollywood este bine-ştiut ca ostil creştinismului? Explicaţia mea, pe care n-am văzut-o la alţii, e următoarea. Producătorii se temeau ca nu cumva în Stăpînul inelelor să nu iasă în evidenţă prea tare o sîngeroasă mitologie nordică (ba chiar „wagneriană”!!) şi atunci au ales „răul mai mic” şi au preferat să recunoască subtextul creştin al naraţiunii.

Dacă tot am vorbit de Wagner, care e cel mai surprinzător compozitor sub unghiul neputinţei de a vă plictisi în ciuda numărului de audiţii?

Compozitorul meu favorit este Franz Josef Haydn. Religios şi profan. Popular şi profund filozofic. Maestru absolut al seninătăţii. Maestru în diversitatea genurilor. Maestru al humorului şi al jocului. Clasic, dar pregătind romanticii (Beethoven, Schubert). De altfel mă laud însă că sunt extrem de ospitalier. Adică, nici nu pot măcar înşira lista de italieni preclasici care mă entuziasmează. Tot aşa din francezii şi din englezii secolelor XVI şi XVII mai ales. Sau cum să nu-i idolatrizez pe Bach şi Händel? Din secolul XIX îl admir enorm pe Bruckner, cum şi muzica religioasă a lui Dvorak, sau compoziţiile tîrzii ale lui Liszt. Îl ador pe Rossini, nu-mi prea place Verdi, Puccini nici pe-atît. Dar mereu adaug. Vezi, într-o vreme nu-mi plăcea Debussy, acum însă multe de-ale sale îmi mîngîie auzul şi-mi trezesc nostalgii; pe de altă parte din Ravel, din Wagner foarte puţine lucruri mă atrag, din Mahler mai nimic. Deci adăugiri continue, eliminări mult mai puţine. Mai am şi alte surprize: descopăr cum prieteni sau colegi sunt melomani de mare clasă. Cutare coleg de catedră e wagnerian îndîrjit şi posedă cinci versiuni diferite din Parsifalul lui Wagner; altă doamnă e nelipsită de la orice concert Bach din Washington. La diverse momente am descoperit (şi m-am mirat prosteşte!) că Dorin Tudoran sau Matei Călinescu erau superbi cunoscători şi iubitori de muzică.

Noica spune în Jurnalul filosofic din 1940 că neajunsul lui Beethoven e că simţi că o piesă se sfirşeşte cu cîteva minute înainte de a se încheia. Deznodămintele muzicale ale neamţului din Bonn sînt previzibile, de aici saţietatea pe care mulţi o declară în privinţa lui.

Amuzantă judecată, dar e valabilă nu numai pentru Beethoven, ci şi pentru simfoniile lui Brahms, ale lui Schumann, în fond şi pentru diverse lucrări simfonice de Haydn şi Mozart. Cu Beethoven e aşa: ţine de recepţie, a ajuns să fie prea cunoscut pe măsură ce trece vremea. Multe opere ale sale sunt atît de cunoscute (Simfonia III, V, VI, IX) încît par „banalizate”: nu e vina compozitorului, ci a urechii receptorului, supralicitată. Mult mai puţini oameni cunosc sau ascultă cvartetele tîrzii, de pildă. Şi mie dintre concertele de pian îmi plac cel mai mult III şi IV, iar nu Concertul Imperial (V) cu toate că de fapt este cel mai impunător şi are desăvîrşirea înscrisă în el.

Sinteţi o natură peripatetică, căutînd în plimbare motive de inspiraţie? Ce tabieturi vă înrobesc?

Se schimbă omul, se schimbă. În tinereţe şi chiar spre maturitate eram mare plimbăreţ, neobosit, umblam iute, greu să mă întreacă cineva. Pe la 50 de ani am început să mă lenevesc, să merg mai puţin şi mai lent, de pe la 60 de ani încoace am început de-a dreptul să am greutăţi la mers, din diverse motive de sănătate (n-am chef să le înşir). În perioada mea peripatetică, dacă vrem să-i zicem aşa, îmi plăcea ca în doi sau în trei să pălăvrăgim, să speculăm, să glumim, să vorbim serios. Mă plimbam şi singur? Da, dar parcă nu prea des. Îmi plăcea însă grozav o vorbă a tatălui meu, care, întrebat dacă nu se plictiseşte de unul singur, a replicat: cînd sunt singur nu mă plictisesc niciodată. Tabieturi sau mai bine zis rutine s-au constituit cu vremea multe. De pildă, siesta de după-amiază. Ritmul consumului (mîncare şi băutură). Somnul dezordonat. Lecturi multiple simultane. Insistenţa pe enigmistică (jocuri numerice, cum şi de cuvinte încrucişate). Cîte şi mai cîte. Mai recent pînă şi acest afurisit de computer, care în principiu ar trebui să-mi fie antipatic, dar care mi-a intrat în fire. Cîtă influenţă sau barem legătură vor fi avînd acestea cu modurile mele de a scrie sau de a reflecta nu-mi dau seama.

Încep să cred că există o „abrutizare prin lectură“, împotriva impresiei generale că cititul e mijloc de cizelare. Mă gîndesc la lectura pe monitor, care se mărgineşte la ştiri, informaţii şi reacţii polemice. E lectura fără atmosferă şi fără reculegere.

Uite, pentru mine rămîne sacrosanctă declaraţia lui Leibniz: îmi place cam tot ce citesc, nu există lectură din care să nu fie ceva de folos, de învăţătură. Pot spune că am verificat personal afirmaţia. De pildă, cum sunt cititor de romane poliţiste, găsesc mai totdeauna pe ici pe colo cîte o imagine, cîte o formulare cvasiaforistică surprinzătoare care poate să-mi dea de gîndit, care să mă îmbogăţească măcar niţel. Acuma chestiunea cu tipurile de lectură este, cred eu, separată. Eu unul nu citesc bine şi uşor pe ecranul ordinatorului. Numai titluri de ziare, informaţii rapide, scurte, condensate. Un text mai lung, fie el chiar articol (politic, critică literară) caut să-l copiez şi să-l citesc apoi mai pe-ndelete, ca pe o revistă sau carte. Sunt cu totul de acord că cel care se limitează la lecturile astea prin mijloace tehnice are considerabil de pierdut. Dar asta nu e o condamnare a noilor moduri de comunicare scrisă, căci ele reprezintă numai un soi de adăugire. Cu alte cuvinte: şi aici avem straturi distincte şi depinde de noi înşine cum le folosim pe acestea şi de asemeni cît le folosim pe fiecare. De fapt, să ne gîndim bine. Unii dintre noi disting chiar şi în lectura „normală” feluri şi feluri. Lectura de „agrement”, de „calmare a nervilor”, apoi lectura de studiu profesional, apoi lectura interogativă, examinatoare, de îmbogăţire a posibilităţilor minţii. Eu nu refuz total niciuna din aceste modalităţi, iar lectura la computer este (sau ar trebui să fie), pur şi simplu, un strat suplimentar în mulţimea categoriilor de lectură.

Vă înconjuraţi de tablouri sau de icoane? Sau preferaţi să degustaţi pictura în albume şi muzee?

„Înconjurat” – nu ştiu dacă e cel mai bun cuvînt. Oricum, în fiecare odaie din casă e vreo icoană sau mai multe, sau ceva simbol religios. Amuzant: acum vreo 20 de ani sau aşa ceva, eram pe cale să vindem casa în care locuiam şi să luăm alta, mai bună, în cartier mai bun. Se mişcau cam lent lucrurile, veneau clienţi şi plecau. Agenta noastră, mică şi grasă, între două vîrste, om foarte cumsecade, zice: cred că sunt două motive, unul e mirosul de tutun insistent (pe-atunci fumam amîndoi multişor, eu m-am lăsat între timp), alta e mulţimea asta de icoane. N-am ţinut seama şi pînă la urmă tot am vîndut-o cu bine. Picturi, tablouri? Mai puţine: unul sau două de Gigi Tomaziu, unul mic de Chirnoagă, altul mare cu mine însumi şi nişte colegi, pictat de un fost coleg universitar, mă rog, mai sunt ceva grafii bunişoare. Da, sculptura nu mă prea interesează, pictura însă îmi place. Copil fiind, socoteam că cei mai mari pictori din lume sunt sau au fost Guido Reni şi Tiţian. Mi-am schimbat apoi părerile. Mi-au plăcut diverşii prerafaeliţ i, Veronese mi se pare inegalabil, Botticelli e ca un Mozart, mult de tot flamanzii vechi (de la Van Eyck şi Van der Weiden pînă la Bruegel şi Bosch). Am observat că şi germanii vechi (adică nu numai Dürer, Cranach, Grünewald) sunt de înaltă substanţă. Fireşte că francezii secolului XVIII îmi plac. Dar poate şi mai mult secolul XIX. Într-o măsură impresioniştii, de care m-am simţit atras mai tîrzior: sigur, Monet e un geniu, Renoir şi Corot la fel. Să ştii însă că Biedermeierul german cu nazarinienii săi mă încîntă mereu, de asemeni contemporanii lor englezi. Acolo mă simt acasă. (Muzeele mele favorite sunt Musee d’Orsay la Paris şi Neue Pinakothek la München, cu toate că şi la Amsterdam şi la Berlin am găsit şi găsesc lucruri colosale.) Clasicii italieni, după Rafael, nu mă atrag cine ştie ce. Abia spre secolul XVIII găsesc din nou afinităţi (Tiepolo, Canaletto, Piranesi). Ştii, cine citeşte jurnalele mele de călătorie poate să vadă că privesc migălos prin galerii şi-mi place mereu să descopăr cîte ceva. Dintre americani, favoritul meu e romanticul Thomas Cole. Pictura română nu mă încîntă. Pentru Theodor Aman am avut mereu stimă, cum şi pentru Carol Pop de Szathmary. Şirato merită atenţie; Horia Bernea şi într-o măsură Henry Mavrodin au lucruri merituoase. Andrei Cădere, prieten de tinereţe, e azi pe nedrept uitat. Am păreri amestecate despre non-figurativii moderni, cîţiva mă atrag: Klee, Franz Marc, cîte ceva din Kandinsky, Malevici. Dar Picasso, Braque, Juan Gris mi se par cu totul urîţi şi nesuferiţi. Ah da, Giorgio de Chirico e genial, la fel Salvador Dali, Tanguy, Magritte, Delvaux – cu toţii maeştri ai fantasticului.

Interviu de
Sorin Lavric