Parisul este un oraş care are
propria lui muzicalitate. Întrun
fel, este ca şi cum structura
citadină ar genera vibraţii melodice
inconfundabile, adevărată
amprentă sonoră menită să adere la
iconografia prin care, hélas, este pusă
în scenă şi exploatată expresivitatea
urbei. Numai că, dincolo de tabloul
turistic prefabricat (Sena, Notre-
Dame, vaporaşe, un acordeon şi o
voce, Edith Piaf care îngână Sous
le ciel de Paris...) există ceva autentic,
care îi înduioşează chiar şi pe parizienii
de baştină. Pe undeva, cum se spune
pe malurile aceluiaşi fluviu, il y a
anguille sous roche – doar ne aflăm
la malul apei...
Prietenia dintre Fargue şi Beucler
nu a avut drept singur rezultat o carte
scrisă împreună. Fidelitatea celui din
urmă faţă de cel dintâi s-a măsurat
prin volume de amintiri în care Fargue
ocupă întreaga scenă. Primul din ele,
Dimanche avec Léon-Paul Fargue1,
este construit în jurul unei anecdote:
partida de biliard pe care Beucler o
joacă în fiecare duminică înainte
de prânz cu prietenii, la care amicul
Fargue promite să fie prezent fără
a reuşi să ajungă decât într-un târziu,
după ani de zile, când nimeni nu se
aştepta să-l mai vadă. În 1952, André
Beucler publică un nou volum, Vingt
ans avec Léon-Paul Fargue2, în
care prietenia lor este evocată amănunţit,
începând cu întâlnirea din birourile
Editurii Gallimard, unde se pregătea
apariţia primului roman al lui Beucler,
La ville anonyme, până în ultimele
clipe de viaţă ale lui Fargue, imobilizat
pe patul de suferinţă în apartamentul
de pe Bulevardul Montparnasse, nr.1.
La acestea se adaugă amintirile
prefirate în volumul De Saint-Pétersbourg
à Saint-Germain-des-Prés3, unde un
capitol întreg, Farguiana, salvează
memoria unor scene de un umor
nemaiauzit, pe care poetul le provoca
din nimica toată4.
Din inepuizabila serie de amintiri,
anecdote şi evocări, una dintre ele
merită toată atenţia5. Totul începe
târziu în noapte când Fargue îl caută
acasă pe Beucler pentru a-l prezenta
unui prieten. Îl invită prin urmare la
un bistro din rue Fontaine, nu departe
de Boulevard de Clichy, unde amicul
îi aşteaptă de o oră. Este ora trei
dimineaţa, iar taxiul se află în stradă
cu motorul pornit. Cum să-l refuzi
pe Fargue la o asemenea oră? Cu
ochii lipiţi de somn, Beucler coboară
împreună cu Léon-Paul, amândoi
urcă în taxi şi în câteva minute ajung
la bistroul cu pricina. Acolo, Beucler
înmărmureşte de surpriză, căci
prietenul care îi aştepta nu era
altul decât Maurice Ravel. Simpatia
este imediată şi reciprocă, dineul
însoţit de picanterii farguiene de
nepovestit, vine vorba de cărţi, de
muzică (desigur!), iar la crăpat de
ziuă cei trei ies în stradă, ameţiţi
de aerul proaspăt al dimineţii, cu
ochii mijiţi de lumina zorilor. Iar în
acest moment, se întâmplă ceva: un
muzicant scârţâie la vioară valsul lui
Erik Satie (https://www.youtube.com/
watch?v=bQPGeJch3TE), deformând
melodia într-atât, încât devine de
nerecunoscut. Fargue şi Ravel sunt
cuprinşi de farmecul acestei transpuneri,
în spiritul străzii, a unei bucăţi
binecunoscute de muzică gravă şi
sentimentală totodată. Primul îngână
câteva măsuri pe versurile care însoţesc
melodia (J’ai compris ta détresse/Cher
amoureux/Et je comble tes voeux/Fais
de moi ta maîtresse…) iar emoţia îi
cuprinde pe Fargue şi Ravel, fiecare
evocând figura lui Satie pe care îl
cunoscuseră îndeaproape. Acesta
cobora dintr-o pânză de Toulouse-
Lautrec ca dintr-un tramvai când
venea de la Arcueil, oraşul cu un
singur locuitor: Satie, întemeietorul
de biserici. Nu este de mirare că tonul
devine poetic. Cei trei prieteni se
îndepărtează urmăriţi de melodia
duios masacrată, iar Fargue comentează
lucrurile văzute şi auzite în cursul
acestei peregrinări: muzica ce străbate
prin uşa deschisă a unui bar este
„mirosul de bucătărie al jazz-ului”,
căci el îi preferă pe Fauré, Satie,
Gounod şi Ravel, dar şi cupletul studiat
şi stupid al cântecului popular. Tot
ceea ce este interpretat fără sentiment
e fals, în schimb cel mai neînsemnat
murmur de tandreţe care iese pe
fereastră din pâlnia unui gramofon,
ori muzica antrenantă dintr-o cârciumă
oarecare sunt răscolitoare. Cântecele
din cafenele, melodiile fluierate pe
străzi, păsările care freamătă în vocea
frumoselor, toate acestea sunt viorile
Parisului. Ravel, încântat de imagine,
vrea să ştie dacă aceste aspecte ale
oraşului iubit de lumea întreagă pot
juca într-un spectacol rolul viorilor
din orchestră. Iar Fargue continuă
fără ifose: nu trebuie inventată maşina
de pus punctele pe i. Este nevoie
de ceva măreţ, adevărat, de un suflu
cuprinzător împotriva disperării.
Ar trebui găsită o cale de a traduce
magia cotidiană a cântecului. Înainte
vreme lumea se ducea la concert cum
se merge astăzi la meciurile de fotbal,
dar de la o vreme încoace gustul
pentru melodie a dispărut, sub pretext
că vremea ei a apus. Muzica de astăzi
încearcă să câştige timp, când de fapt
ar trebui să-l piardă. Pentru a o prinde,
este suficient să te aşezi la colţ de
stradă; chiar aşa, ar trebui să-l ducă
pe Ravel în cartierul lui, pe canalul
Saint-Martin, adevăratul ţinut al
cântecului şi să înceapă împreună
campania de viori.
Câteva zile mai târziu, Fargue
se instalează la masa unei terase din
Place Clichy şi începe să „ţină cafenea”
aşa cum unii ţin salon. Beucler
este avangarda, ocupă locuri „pe
malul mării” la lăsatul serii, unde un
grup întreg de prieteni vine să asculte
viorile Parisului. Printre aceştia, Ravel
este nelipsit. Iar grupul se lasă purtat
de muzicalitatea străzii, imaginând
un balet compus din romanţe, perorând
în jurul cântecului pe care Giraudoux
îl califică drept „un esperanto reuşit”.
Alţii susţin că aventura nu este viabilă
decât dacă ţâşneşte cadenţată din
mintea lui Fargue, dar acesta se lasă
legănat de muzichia străzii hoinărind
mental prin universul sonor ca un
consumator obişnuit, abandonându-se
orei leneşe şi ascultând fără nici o
intenţie concertul străzii. Astfel încât,
Ravel găseşte cu amabilitate un nume
pentru a descrie acest fenomen; este,
zice el, o frumoasă muzică de terasă,
care cuprinde în acelaşi receptacol
nesatisfăctue sensibilităţi rătăcitoare,
trecători, autobuze şi nori.
Deşi implorat să consemneze cel
puţin în câteva rânduri ideea prin
care i-a adunat pe toţi la terasa unei
cafenele, Fargue găseşte portiţe de
scăpare, scoţând din jobenul memoriei
amintiri de dinaintea marelui război,
ori enumerând instrumente de tot
soiul, acordeoane, oficleide, cutii
muzicale şi ocarine pe care le compară
cu protozoare, criptogame si
echinoderme, uluindu-i pe vecinii de
masă care auzeau fără intenţie
extravaganţele convivului. Întărâtat
de acelaşi demon al improvizaţei,
înşiră numele cântăreţilor de café
concert de la 1895, uitate de ceva
vreme, iar cu altă ocazie îl târăşte
de-a dreptul pe Ravel în passage
de l’Industrie pentru a lua pulsul
universului muzical parizian la faţa
locului, căci în susnumitul pasaj se
aflau majoritatea editorilor de partituri
vândute cu 50 de centime şi cântate
de grupuri de trecători, cum se poate
vedea în filmul lui René Clair, Sous
les toits de Paris (https:// www.youtube.
com/watch?v= zf4wUmBM6gk), unul
din primele filme sonore turnate în
Franţa. Ravel este fermecat de această
nebănuită omniprezenţă a cântecului
de stradă căci, după cum spune
Beucler, compozitorii ultimului secol
nu au dispreţuit muzica populară din
care s-au inspirat adesea. Aceasta
nu este însă muzică populară, spune
Ravel, ci un gen aparte, care ar putea
fi numit chanson de Paris, un derivat
simfonic, născut din virtuozitate şi
savoir-faire. Iar barzii şi rapsozii
lui sunt Maurice Chevalier, Mistinguett,
Damia, Mayol, pentru a nu-i cita decât
pe unii dintre ei.
În altă zi, Ravel şi Beucler se plimbă
din nou de-a lungul canalului Saint-
Martin însoţiţi de Fargue care-i
îndoctrinează într-ale misterioaselor
dimensiuni euristice ale peregrinării
citadine. Melodia apei îi aprobă
discursul, picături se desprind din
copaci şi cad de pe streşini, un cântec
se aude la radio, vocile de la ferestre
fac confidenţe, iar dintr-odată peisajul
se lasă purtat de toate aceste
rumori ca o orchestră. O voce feminină
cântă, simplă şi amicală, ca pentru
a indica un destin vastului concerto.
Iar Ravel şopteşte: „Acestea sunt
viorile Parisului”.
______________
1 Éditions du Point du Jour, 1947,
retipărită în 1997 (Ed. Le Temps qu’il
fait).
2 Editions du Milieu du Monde,
Geneva.
3 Gallimard, 1980.
4 Cel puţin două din ele ar merita
menţionate, cele despre „circulară”
şi ”cutia poştală”, pe care cititorul
infatigabil de literatură le va descoperi
singur (p. 122-131).
5 Vingt ans avec..., p. 65-90.
