Indiscutabil, recentul recital
susţinut de Alexandru
Tomescu se dovedeşte a
fi unul dintre cele două
importante evenimente
violonistice ale actualului
sezon muzical; care se
încheie în aceste săptămâni
sub genericul Vara Magică, o
suită de evenimente oferite de
societatea Lanto Communication.
Alcătuirea programului recitalului,
susţinerea acestuia – Sonata pentru
vioară solo de Béla Bartók şi Partita a
doua, în re minor, de Bach – depăşesc
sfera performanţei instrumentale
spectaculoase şi se aşază firesc în zona
actului de cultură de aleasă semnificaţie.
Nu pot să nu observ, prima mişcare
a sonatei bartokiene, pe de-o parte, şi,
pe de alta, ultimul moment al partitei
datorate lui Johann Sebastian sunt
mişcări de ciaccona, un dans spaniol
lent, de epocă, în trei timpi; a fost ridicat
în perioada Barocului târziu la nivelul
unei abordări muzicale definitorii pentru
virtuţile polifoniei tonale, cea care
îmbină rigorile gândirii muzicale savante
cu imaginaţia luxuriantă, exprimate
în plan melodic, armonic, polifonic.
Indiscutabil, alături de câteva dintre
lucrările enesciene, Sonata pentru
vioară solo de Bartók marchează culmi
ale violonisticii mijlocului de secol XX.
Sunt aspecte pe care Tomescu le defineşte
plenar, aceasta dată fiind rigoarea
gândirii muzicale, cea care structurează
această imensă construcţie în patru
părţi; intonaţia se dovedeşte a fi scrupulos
definită, iar dinamica sonoră devine
funcţional corelată cu aspectul timbral.
Sunt virtuţile unei gândiri constructive
ce înalţă această catedrală a muzicii
secolului trecut, de la contorsiunile
expresiei tragice la gândirea îndurerat
meditativă, resemnată, a părţii mediane
lente. Se poate vorbi de o puritate a
tonului ce aparţine în primul rând
dispoziţiei interioare a muzicianului
performer şi abia apoi preţiosului
instrument. Se poate vorbi, de asemenea,
de o îmbinare de factori care concură
în mod fericit la succesiunea atât de
echilibrată a momentelor Partitei
bachiene ce culminează cu celebra
Ciaccona în re minor. A fost primit cu
vădit entuziasm de un numeros public,
un public proaspăt, melomani în
parte de ocazie, curioşi şi sensibili, bine
informaţi de dinamica agenţie de
impresariat.
Celălalt important eveniment
violonistic al stagiunii a fost marcat
de evoluţia captivantă a lui David
Grimal, muzician francez, un obişnuit
al sălilor noastre de concert. Este o
natură artistică cultivată, echilibrat
comunicativă. Pe parcursul unei
singure săptămâni, în două recitaluri
a susţinut integrala celor Şase sonate
şi Partite pentru vioară solo de Bach;
apoi două seri la rând a prezentat
celebrul Concert de Ceaikovski…;
susţinând în paralel un curs de măiestrie
la Universitatea de Muzică din Bucureşti.
E mult? E puţin? Este David Grimal!
Un artist al unui uimitor echilibru
interior ce poate fi regăsit în redarea
celebrelor opus-uri bachiene, momente
pe parcursul cărora stilul academic
capătă viaţă, devine captivant; inclusiv
prin dezvoltarea unor tipuri de articulaţii,
a unor culori timbrale ce aparţin în
parte stilului baroc. Regăsim farmecul
unei comunicări marcate de naturaleţe,
o naturaleţe atent întreţinută. Sunt
aspecte pe care le regăseşti pe un alt
palier în realizarea celebrului opus
violonistic romantic care este Concertul
datorat lui Piotr Ilici Ceaikovski; şi
realizat în compania dirijorului Horia
Andreescu, a orchestrei Filarmonicii.
Grimal nu urmăreşte prioritar spectacolul
violonistic, ci adevărul muzicii. Supleţea
tonului devine un reflex al unei
flexibilităţi de gândire, de simţire.
Iar aceasta atât la nivelul mişcărilor
de dans evocate, cele ale Partitelor,
la nivelul construcţiilor părţilor de
fugă, din Sonate, în susţinerea cursivă
a părţilor lente, cât şi la nivelul spaţiilor
mari, romantic consistente, ale muzicii
ceaikovskiene, în relaţia cu orchestra.
Obişnuitul public de concert al
Filarmonicii a asaltat cu vădit entuziasm
momentul concertistic şi a tratat
cu suficientă indiferenţă momentele
bachiene. Doar cei împătimiţi de
muzică au ştiut a aprecia marea
muzică. Şi nu au depăşit jumătatea
sălii de concert. E mult? E puţin? E
trist, e adevărat.
În alt sens; indiferent de vârstă,
inclusiv în cazul muzicianului performer,
tinereţea ar trebui să se dovedească
a fi o stare a spiritului. Astfel am
gândit urmărind, în vremea din urmă,
câteva dintre evoluţiile solistice ale
violoniştilor invitaţi. Aparţin unor
generaţii diferite, provin din şcoli
violonistice diferite. Marchează stadii
individuale diferite privind evoluţia
profesională.
Sosită din Moldova de peste Prut,
Alexandra Conunova este un spirit
viu, dinamic, imaginativ. Cu cinci ani
în urmă a obţinut cea mai înaltă poziţie
printre laureaţii Concursului George
Enescu. Recent, în compania orchestrei
Filarmonicii, sub bagheta dirijorului
Christian Badea, a prezentat cel de
al doilea Concert, în sol minor, de
Serghei Prokofiev. Echilibrul interior
al expresiei se defineşte a fi întreţinut
între extreme atent stăpânite,
între o conbustie dinamică bine
gestionată, cea care marchează apogeul
primei părţi şi lirismul intens, admirabil
marcat de cantilena viorii soliste.
În plus, şefului de orchestră i se
datorează integrarea funcţională a
evoluţiei solistice în zona discursului
simfonic, de o mare efervescenţă
timbrală, de o ritmică savuroasă. Este
de menţionat, prima audiţie românească
a lucrării a avut loc în perioada
interbelică, tot aici, la Atheneul
Român, cu participarea cunoscutului
violonist francez Robert Soëtens,
artist căruia lucrarea i-a fost dedicată,
cel care a realizat la Madrid, în
anul 1935, prima audiţie mondială
a lucrării.
Primit cu mult entuziasm, violonistul
Remus Azoiţei este un virtuoz recunoscut,
respectat, al instrumentului său. Cu
ani în urmă a realizat o integrală
cu totul remarcabilă a creaţiei violonistice
enesciene. Ne-a reamintit acest lucru
prezentându-ne recent, în supliment,
la cerea insistentă a publicului, prima
piesă, Lăutarul, din Suita Impresii
din copilarie. Este o capodoperă în
miniatură a stilului componistic
enescian, o capodoperă demnă, de
această dată, de o realizare pe măsură,
în planul performanţei violonistice.
Rafinamentul culorilor timbrale, cel
intonaţional, dar mai ales pătrunderile
de ordin spiritual ale universului
uman al omului simplu dar încărcat
sufleteşte, susţinerea magistrală a
structurii componistice, stabilitatea
acesteia, evitarea înţeleaptă a aspectelor
ce ţin de elocvenţa etalărilor violonistice,
sunt aici de semnalat. Amintesc, în
acea seară, prima seară a concertului
săptămânal al Filarmonicii, Azoiţei
a fost solistul Concertului în re major
de Joannes Brahms. Aştept să audiem
în aceeaşi interpretare o versiune în
adevăr fericită a acestui mare opus
clasico-romantic, lucrare ce face parte
din repertoriul de bază al oricărui
violonist solist. Este drept, în planul
colaborării dirijorale nu a avut în
persoana lui Daisuke Soga un partener
pe măsura acestui monumental opus
brahmsian.
Alţi artişti, generaţii diferite,
prezenţe cu totul remarcabile pe
scena Atheneului; mă refer la recitalul
de sonate beethoveniene, moment
susţinut cu participarea violonistei
Mihaela Martin, artist de înaltă ţinută
academică; mă refer la susţinerea
partiturii primului Concert de Dmitri
Şostakovici, eveniment împlinit cu
autentică implicare de tânărul violonist
Răzvan Hamza, actualmente prima
vioară a Orchestrei simfonice din
Kassel – Germania.
Evident, nu pot spune că am putut
urmări toate prezenţele violonistice
ale ultimelor luni ale stagiunii. Regret
că nu m-am putut bucura de evoluţia
în concert a tânărului violonist Dan
Iulian Druţac, de douăzeci de ani,
sosit din Moldova de peste Prut.
Ecourile concertului bucureştean
sunt impresionante; în ce priveşte
natura consistentă a talentului,
virtuozitatea violonistică, măiestria
adresării pe parcursul unui mare opus
romantic cum este Concertul de Max
Bruch. Înţeleg că promite mult. A
realizat mult pe parcursul studiilor
iniţiate la Chişinău, continuate la
Londra. De asemenea cu impresionante
confirmări pe parcursul concertelor
susţinute în ultima vreme, la Bucureşti,
la Sinaia, în compania Orchestrei de
Tineret Sinfonietta, sub bagheta
dirijorului Horia Andreescu.
Cum putem observa, violonistica
europeană, inclusiv cea reprezentată
de artişti originari din România, oferă
în continuare un mare şi captivant
spectacol extins pe generaţii dintre
cele mai diferite. Căci bucuriile muzicii
sunt inefabile, sunt dintre cele mai
alese.