Interviu cu Pierre Lemaitre, Premiul Goncourt - 2013, pentru romanul Au-revoir, là-haut

Domnule Lemaitre, aţi debutat ca autor de thrillere, dar aţi primit Premiul Goncourt pentru un roman despre urmările celui de-al Doilea Război Mondial. Cum diferă, ca pretext literar, crimele pe timp de pace de crimele de război?
În Franţa, nu ştiu dacă şi în România, se face o distincţie între romane poliţiste şi romane noir. În romanele noir se pune în evidenţă o realitate sumbră, o poveste întunecată a societăţii, fără să fie la mijloc o intrigă poliţistă, urmărirea unui asasin. Dostoievski a scris roman noir, în accepţiunea franţuzească a termenului, dar nu roman poliţist. Cred că particularitatea acestei cărţi (La revedere, acolo sus, traducere din franceză de Tristana Ir, Editura Trei, 2014 – n.red.) stă în tratarea unei teme de roman noir cu mijloace narative care vin din arsenalul romanului poliţist. Am păstrat savoir-faire-ul romanului poliţist, cu piste false, surpriză, suspans, farsă, tehnici care vin din ceea ce am scris înainte. De fapt, n-am schimbat foarte mult registrul. Povestesc pur şi simplu o istorie în care, însă, crimele nu sunt private, ca în romanul poliţist, ci sunt crime generalizate. Marea diferenţă, în plan literar, aceasta este, între crimele private din romanele poliţiste – cineva omoară pe altcineva, sau un grup de persoane, în cazul criminalilor în serie, dar tot una câte una, nu deodată, şi crima uriaşă, generalizată, din timpul războiului, a cărei punere în pagină implică şi o judecată asupra războiului, pe când în cazul asasinatelor din romanele poliţiste e vorba doar de fapte.

Cartea este, cred, şi un roman al uitării. Oamenii uită tot, scrieţi la un moment dat. Cei care uită profită, cei care ţin să-şi amintească pierd. Cum vedeţi acest echilibru între uitare şi memorie?
Cei care-şi amintesc sunt de partea morţii, cei care uită sunt de partea vieţii. E adevărat, însă eu sunt romancier, nu istoric. Dacă eram istoric, foloseam aceste concepte, memoria şi uitarea. Ca romancier, aş spune că uitarea e mai degrabă deziluzie, les illusions perdues, pe când memoria este doliul. Monumentele sunt felul celor rămaşi de a purta doliu după cei care n-o să se mai întoarcă. E ca şi cum ai face un mormânt, ca să poţi continua să trăieşti, deşi te doare. În privinţa uitării, cred că trebuie să nuanţăm. Franţa nu-şi uită supravieţuitorii pentru că aşa vrea. Ci pentru că n-are putere să se mai ocupe şi de ei, pentru că nu-i poate ajuta să revină în societate. Dezastrul a fost prea mare, după război a urmat criza, ţara a fost ruinată de efortul militar, ca să mai vină şi cinci milioane de foşti soldaţi să întrebe noi ce facem acum? Nici statul nu mai ştia ce să facă cu ei.

Generaţia pierdută…
Da, e expresia inventată de Gertrude Stein pentru Hemingway şi ceilalţi americani la Paris. Generaţia asta pierdută, inclusiv în America, îşi trage rădăcinile din primul război mondial.

Realitatea pe care o povestiţi îmi evocă mai degrabă urmările războiului din Vietnam, cu militari incapabili să se mai adapteze la viaţa obişnuită, decât pe cele ale Primului Război Mondial. Cum rescrie istoria recentă perspectiva noastră asupra momentului 1918?
Istoricii francezi au împrospătat, în ultimele decenii, viziunea pe care o aveam despre Primul Război Mondial. Războiul despre care povestea tatăl meu nu mai seamănă cu ce ştiu eu azi că a fost. Instrumentele de analiză, de înţelegere s-au modernizat. Istoricii au început să se intereseze de viaţa cotidiană, de provenienţa socială a soldaţilor…

La petite histoire, Şcoala Analelor…
Da, Şcoala Analelor a înnoit o istorie care era pronunţat evenimenţială. Esenţială pentru cartea mea a fost abordarea lui Bruno Cabanes, care spune că războiul nu se încheie brusc, ca să-i urmeze pacea, ca şi cum ai întoarce un comutator. Dimpotrivă, există un continuum, o perioadă de trei-patru ani de tranziţie, dominată de derută, de doliul pe dos. Doliul normal presupune să reînveţi să trăieşti în absenţa cuiva pe care l-ai iubit. Doliul acesta, de după război, e exact contrariul. Să te reobişnuieşti să trăieşti în absenţa a ceva ce ai detestat, un doliu foarte complicat, care răneşte fibra societăţii. A fost o perioadă de turbulenţe, până prin 1922, în care Franţa a trebuit să accepte, să negocieze la nivel intelectual, cultural, această reintrare în normalitate.

Dar istoria literară? Ea ce rol a jucat în roman? Cum vă raportaţi la marii maeştri?
Am predat mulţi ani literatură. Aşa că, vrând-nevrând, sunt prizonierul unor referinţe culturale. Nu pot să le ignor. Nu m-au influenţat, însă, cine ştie ce aceia care au scris despre Primul Război Mondial, fiindcă subiectul meu nu este războiul, ci urmările lui. Am vrut să povestesc cât de greu reîncepi să trăieşti după ce războiul s-a terminat. Mă simt mult mai apropiat de secolul XVI spaniol, de tradiţia romanului picaresc, de Lazarillo de Tormes. Am căutat un tip de erou pe care să-l pot folosi ca să-mi spun povestea. M-a interesat eroul care-şi riscă excluderea, aflat pe marginea prăpastiei, care trebuie să devină necinstit ca să rămână în angrenajul social.

Vivere pericolosamente…
Da, vine un moment în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să te porţi ca şi când morala n-ar exista. Altfel, mori. Cam ca Figaro al lui Beaumarchais. Romanul picaresc e marele roman al excluderii. Cartea mea se ocupă de riscul excluderii celor care s-au întors din război.

În carte, escrocheria e contaminantă. Oamenii de bine se transformă în găinari. De ce?
Explicaţia sau, mai bine zis, ipoteza mea e în vremuri de fragilitate socială, riscând excluderea, puşi în situaţia unor nouveaux pauvres, aproape oameni ai străzii, nu putem să le reproşăm eroilor cărţii că fac lucruri imorale. Sau sunt imorali, sau nu mai sunt deloc. Trebuie să încerci să trăieşti, devenind imoral. Mă joc cu ideea că oamenii aceştia au dus un război, căruia i s-au dedicat cu totul, pe deasupra l-au mai şi câştigat, şi totuşi sunt marii perdanţi. Nu poţi să-i reproşezi unui sărac că a furat ca să trăiască.

Jean Valjean…
Da, însă Jean Valjean e pe cale de a se reabilita social. Dar Hugo râmâne modelul meu de autor de mare roman popular. Doar că eu amestec altfel cărţile…

Merlin, funcţionarul guvernamental care le încurcă socotelile „gheşeftarilor morţii” îmi pare un deus ex machina. Aveaţi nevoie de el? Situaţia nu s-ar fi putut regla de la sine?
Nu ştiu dacă situaţia necesita un deus ex machina. M-am gândit la asta, dacă situaţia se putea regla fără intervenţia cuiva. Nu se putea, dar nu era evident că acel cineva trebuia să fie un deus ex machina. L-am introdus din admiraţie pentru ceea ce numim, în Franţa, marile romane simplificatoare. Am nevoie de el ca să-i rămân fidel şcolii mele literare.

Totuşi, prin intervenţia lui, romanul se termină ceva mai bine pentru eroii lui. Nu grozav, dar…
Am vrut un roman maniheist. Însă finalul să nu fie maniheist. Toate personajele îşi încheie evoluţia într-un soi de clarobscur, Albert, Pauline, Merlin, care renunţă la o avere primită în schimbul tăcerii lui…

Ca să glumim, finalul are ceva din Anna Karenina pe dos. Fiul aruncându-se în faţa maşinii tatălui, care l-a respins tot timpul…
Ambiţia mea a fost, de fapt, mai modestă, să inversez mitul lui Oedip, făcându-l pe tată să-şi omoare fiul.

La onoare v-aţi gândit, scriind romanul? Sau nu încape onoare unde-i război?
Sincer, cuvântul onoare nu face parte din vocabularul meu de romancier. Nu reflectez la asta. Mă preocupă uitarea, moartea, suferinţa, dar nu onoarea. Sunt un autor postmodern.

E o întrebare care-l bântuie pe Cripure, căruia personajul Merlin spuneţi, în epilogul cărţii, că-i seamănă. Ce te face să plângi? Ce credeţi că s-ar putea răspunde?
Eu cred că romancierul este cineva care fabrică emoţii. Asta-i meseria lui. Provoacă emoţii pozitive, negative, triste, vesele… Am vrut să le ofer cititorilor mei ce mi-a plăcut mie din literatura din toate timpurile. Mă îndrăgostesc de Anna Karenina, îl detest pe Bolkonsky, Jean Valjean îmi frânge inima, plâng la moartea lui Charles Swann… Plânsul face parte din evantaiul de emoţii pe care ştiu să le provoc. Nici mai mult, nici mai puţin. Emoţiile sunt limbajul universal prin care poţi să înţelegi lumea. Nu toată lumea poate să înţeleagă o expresie complicată, sau să priceapă o teorie. Însă toată lumea citeşte emoţiile. Cineva complet incult, care citeşte cartea, poate să înţeleagă foarte mult din emoţiile personajelor. Romanul este, am mai spus, maniheist, însă emoţiile am încercat să nu fie. Cineva pe care-l deteşti poate să te înduioşeze, într-un alt capitol, şi invers.

Dar şansa? În roman e omniprezentă. În cariera dumneavoastră, ce rol a avut?
Tot timpul m-am gândit că sunt un scriitor norocos. Sunt cărţi excelente care n-au nici un succes, după cum sunt romane proaste cu succes planetar. Diferenţa o face şansa. De ce romanul ăsta de aici va fi ales de un juriu? E vorba de talent, dar în chip fundamental de şansă. Întrun anume moment, romanul ăsta a plăcut celor mai mulţi oameni dintr-un juriu. Poate acum un an n-ar fi luat Goncourtul, poate nici peste un an. A prins momentul. Nimeni n-o să mă facă să cred că asta e cea mai bună carte a anului, deşi e o carte bună. Napoleon cerea să i se prezinte generali care au noroc. Nu generali buni, nu buni strategi. Generali care au noroc.

În Alex aveţi un artist ratat, în La revedere… un artist aproape ratat. Vă preocupă tema?
Foarte sincer, n-am alt răspuns decât că eu sunt un desenator ratat, de asta creez astfel de personaje. E marele meu regret, că n-am putut să desenez. Mi se pare ceva minunat, magic. Însă artiştii mei rataţi compensează altfel, au alte calităţi.

Ce planuri aveţi? Reveniţi la romanul noir, sau rămâneţi în zona aceasta hibridă, de roman noir scris cu instrumentele romanului poliţist?
Mă simt bine scriind istorii noir care împrumută surpriza, climaxul, pistele false din romanul poliţist. Cred că am găsit un echilibru care-mi convine. Rămân aici.

Credeţi că publicitatea adusă de premiile literare o să vă facă bine, o să vă ajute în carieră?
Există cariere pe care premiile le-au omorât. Scriitori care nu s-au mai ridicat la înălţimea propriei reuşite. A fost, pentru ei, un cadou otrăvit. Acum, că am primit Goncourt-ul, încep să-i înţeleg. Scrii sub presiune, eşti sub ochii tuturor. Dar am o şansă enormă. Sunt un scriitor bătrân, ceea ce aduce multe inconveniente, şi un singur avantaj. Nu-ţi mai faci iluzii în privinţa succesului, a gloriei. O să dureze un an, după care o să redevin ce-am fost. Dacă mai aveam treizeci de ani, m-aş fi crezut un star rock. Aşa, sunt lucid. Dar asta nu mă împiedică să mă bucur. Mă bucur nespus de notorietatea pe care mi-a dat-o Goncourt-ul, îmi face o mare plăcere, dar ştiu că e o plăcere de moment, că vor veni şi momente mai grele.

Vă mulţumesc pentru interviu.