În Constanţa scădea preţul la casele mari, negustoreşti, de cînd se aflase cum mergea ofensiva ruşilor pe front. Numai că cine voia să vîndă nu discuta decît cu toţi banii jos, să-i schimbe aici în aur sau în dolari, la Istanbul. Negustorii care aflau ce se întîmpla pe front de la aţiştii din armată, nu din liniştitoarele comunicate oficiale, nu mai credeau în victorie. În Bucureşti se ieftineau apartamentele din centru. Haikis cumpărase unul, într-un bloc de trei etaje: o bijuterie!, i se lăudase lui Fănică, într-o seară la restaurant. Cîrciumarul i-a cerut adresa, mai mult ca să-i facă o plăcere lui Haikis care, altfel, i se plîngea că afacerile sale cu grîu mergeau prost. Autorităţile se temeau de ofertele lui de grîu ieftin, fiindcă era ovrei, dar acceptau preţuri neruşinate din partea angrosiştilor români, iar după aceea se plîngeau că tot jidanii sînt de vină, că ridică preţul la pîine. Începuse, după părerea lui, un uriaş balamuc al cererii şi ofertei din cauză că mareşalul voia să-i scoată pe evrei de pe piaţă, dar n-avea cu cine să-i înlocuiască. Iar de cînd cu retragerea de pe frontul de Răsărit, pe cine putea salvatorul patriei să dea vina? Pe armata română, adică pe el însuşi? Pe aliatul german pe care îl ridica în slăvi? Sau pe jidanii din spatele frontului? Deşi era amic cu Haikis, Fănică nu credea că mareşalul, omul ordinii şi al adevărului, se preta la asemenea manevre. După părerea lui, ne puteam aştepta oricînd la o contraofensivă care să-i pună pe ruşi la respect. Iar în privinţa negustorilor evrei, de ce trebuiau să fie toţi curaţi ca Haikis, cînd şi printre români sînt atîţia care vor să-l vadă învins pe Antonescu, ca să aibă ceva de cîştigat.

Dar dacă tot erau la Constanţa casele mai ieftine, se urcă Fănică în tren împreună cu Virginica lui, să le vadă. Case negustoreşti, cu prăvălii la parter, cele mai multe. Le lăuda samsarul pe care-l tocmiseră. Imobile solide, încăperi mari, arătoase şi cu depedendinţe pricopsite în spate. Nici să nu le vadă Virginia. Ce era prostia asta, să cumperi o casă cu etaj pe care trebuie s-o împarţi la parter cu chiriaşi obligatorii, cu prăvălii pline de şobolani! Îi arată Fănică şi o casă, tot cu etaj şi fără prăvălii la parter. Virginiei i se părea bună, dar nu pentru cineva care cumpără cu pretenţii o casă, cum erau ei doi. Tot ea refuzase cu îndîrjire ideea lui de a cumpăra casa din Medgidia, de la văduva Scipione, "Am plecat din Slobozia ca să ne înfundăm aici?!" Îi căzuseră ei ochii pe o vilă din centru: Pe-asta o voia! Clădire nouă şi frumoasă, ridicată după pro­iectul dlui arhitect Horia Creangă, zice samsarul. Se pri­cepea doamna, dar nu era de vînzare. Se interesează Fănică de proprietar, doctorul Chiriacescu, şi încearcă o vorbă, fără samsar, după cîteva zile. Doctorul l-a primit de curiozitate, fiindcă intrase de curînd în restaurantul lui, unde încercase un vin roşu interesant. L-a prevenit însă pe Fănică să plătească echivalentul unei consul­taţii, chiar dacă nu voia să i-o ceară. De-abia după ce a primit chitanţa de la secretara lui Chiriacescu, a fost primit în cabi­netul lui să-l întrebe la ce preţ şi-ar vinde casa, fiindcă voia s-o cumpere. Doctorul era la curent cu spaimele negustorilor care-şi puseseră cruce în faţa casei. El însă nu era nici măcar în­grijorat de apropierea ruşilor. Se temea de soarta unora dintre pacienţii lui, care făcuseră prostia să se ducă la Chişinău, în administraţia Basarabiei, pe care probabil ruşii o vor lua înapoi. Negustorii din Constanţa se speriau fără temei că vin comuniştii. O să vină pacea, şi ruşii ne vor cere despăgubiri de război, domnule. Are Stalin al lor vreun interes să-i nenorocească pe negustorii de la noi, ca să nu mai meargă afacerile în România? Pe el îl interesează despăgubirile, să le dea de mîncare mujicilor după război. Fănică nu venise să audă diagnosticele politice ale doctorului. L-a întrebat la ce preţ şi-ar vinde, totuşi, vila. Doctorul i-a spus o sumă rotundă, mult mai mare decît îşi putea permite el. Din obişnuinţa sa de jucător, cum nu-l costa nimic, i-a replicat că ar cumpăra-o. Chiriacescu a început să rîdă. Nu-l credea şi îl aşteptau pacienţii. Dar de unde putea cumpăra un vin roşu, cum băuse la el în restaurant? După ce i-a mulţumit politicos că l-a primit, Fănică i-a cerut înapoi, la fel de politicos, banii de consultaţie, dacă voia să-i spună.