Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Vigoarea, osmoza (2) de Mircea Mihăieş

Indirect şi paradoxal, Can’t Forget ridică la dimensiune imnică fragmente din ceea ce păreau a fi resturile unei comete descompuse. Siguranţa de sine, eleganţa, forţa masculină au atins în acest disc (ca şi în înregistrările audio şi video Live in Dublin şi Songs from the Road) înălţimile poeticităţii expansive.

Căutările par să fi ajuns la un capăt – poate nu cel dorit de autor, dar măcar asumat cu eleganţa celui care a dobândit convingerea că stilul salvează orice, inclusiv precaritatea mijloacelor avute la dispoziţie. Chiar dacă selecţia cântecelor nu are în vedere nici reprezentativitatea, nici tematica (exceptând deja invocata obsesie identitară), ea spune ceva esenţial despre eul adânc al artistului. Însuşirea lui rară de a conferi materialitate senzaţiilor, de a energiza tocmai prin lipsa aparentă de energie a discursului muzical e exprimată aici cu o atipică dezinvoltură.

Caracterul eterogen al cântecelor scoate la iveală un subcontinent de esenţă vulcanică, în care magma latentă, în plină activitate, garantează apariţia unor forme sonore nemaiauzite. Incandescenţa e cuvântul care apare automat în minte, întrupare auditivă a ceva ce vine din străfunduri, din trecut şi de departe. Căldura invadează de pretutindeni, ca şi cum însuşi centrul s-ar fi topit şi văpaia ar fi acoperit scena, microfonul, spectatorii şi pe artist. Singurul care scapă asediului e Cohen însuşi, care găseşte, în ultima clipă, metoda de a se sustrage imolării: prin umor, relativizare şi prin edificarea dezinvoltă a unei viziuni coerente privind viaţa, moartea, suferinţa şi salvarea.

Albumul de faţă radicalizează datele deja cunoscute asupra artistului, îndeosebi ipostaza de vinovat-păcătosră tăcit. Tendinţa de a se ridica deasupra contingentului, de a stabili o relaţie directă cu divinitatea împinge discursul în zona confruntării lipsite de menajamente şi a sfidării cinice. Simţi, ascultândul, că artistul a păstrat în rezervă un spaţiu de refugiu la care accede prin anularea intervalului ce leagă realul de imaginar. Mesajele trimise lui Leon Wieseltier, şi citate de acesta într-un articol publicat în „The New York Times”, sugerează „strategia de supravieţuire” adoptată de artist în raport cu identitatea lui cunoscută: „Îţi doresc, dragă frate, un Pesach fericit. Mi-e dor de Egipt!” Egiptul, adică locul unde evreii s-au aflat în sclavie. Sau: „Ne întâlnim în Sinai. Am să port căşti audio!” Căşti care-l conectează, desigur, la o altă realitate decât cea mundană.

A asculta acest disc e ca şi cum ai participa la repetiţia generală a unui spectacol aniversar. Nu ştii cu precizie ce se sărbătoreşte, dar e limpede că e vorba de o gală. Senzaţia de intimitate, de familiaritate, de comuniune te învăluie de la primele sunete. Cohen nu intră niciodată în competiţie cu alţi artişti. Întreaga lui carieră s-a clădit în marginea singurătăţii adânc asumate. Dar nicăieri în altă parte el nu a făcut din impersonalitate o virtute scăldată cu asemenea prestanţă în apele trăirii directe, nemediate de inutile protocoale de comunicare. Preferinţa lui Cohen pentru adresare îngrijită, chiar pedantă, suferă aici o înfrângere asumată cu exuberanţă şi relaxare.

Nu trebuie ignorat caracterul cvasiexperimental al albumului. Selecţia e alcătuită din variante exersate în timpul turneelor, de încercări deliberate de a scoate cântecele – prin orchestrări îndrăzneţe – din linia originară de expresie. Aflat la drum, Cohen a „interiorizat” modelul vieţii în comun, al „împărtăşirii” experienţelor imediate şi al convertirii lor în formule sonore neaşteptate. Premeditarea nu poate fi exclusă, de vreme ce ideea turneelor şi adunarea micii orchestre i-au aparţinut. După cum nu poate fi exclus nici incontrolabilul, rolul presiunii geografice în impunerea uneia sau alteia dintre modalităţile de exprimare. Fie că e vorba de Auckland, Noua Zeelandă, Odense, Danemarca, ori Denver, Colorado, locul îşi transferă energia şi propune unghiuri de acces arareori întâlnite în manifestările publice ale artistului.

Vechiul şi noul se împletesc întrun şuvoi flexibil, aproape aleatoriu. Ai impresia că variantele pe care le asculţi sunt doar fragmente dintr-un ciclu mai amplu, ce-ar putea fi extins la totalitatea creaţiilor. Prin reinterpretare, ele devin mărci ale creaţiei, formule sintetice în spatele cărora se află un vast şantier gata să producă la infinit sunete şi ecouri. „Căldura şi empatia” remarcate cu ocazia apariţiei CD-ului sunt consecinţa directă a bobinei electromagnetice – reprezentată de oraşele în care s-au desfăşurat turneele – prin care au trecut vechile compoziţii. Lumina caldă, domoală, degajată de împrejurarea evocată, se răsfrânge instantaneu nu doar asupra ascultătorilor, ci şi asupra preconcepţiilor ce-l înconjurau pe cântăreţ.

Marea performanţă a acestui CD constă în anularea clişeelor legate de muzica lui Leonard Cohen. Receptat, de cele mai multe ori, unilateral (poetbaladist al nevrozei, depresiv impenitent, maestru al angoaselor, ghid al sinucigaşilor şi companion al morţii), artistul îşi ia revanşa asupra identităţii prin care era cunoscut în lume. Lucrul uimitor e că, în loc să diminueze şocul resimţit la ascultarea în singurătate, cântecele amplifică senzaţia de adresare personală, de secret împărtăşit şi de complicitate emoţională. Coborând în arenă, artistul pune în evidenţă componenta umană a creaţiei sale. Ba poate chiar mai mult: latura efuzivă a unui demers ce păruse a fi înecat în disperare şi suferinţă.

Can’t Forget este, în plus, şi un document al stării de exuberanţă de care a fost cuprins creatorul pe parcursul anilor de turnee. Ieşit din turnul său de fildeş, Cohen descoperă plăcerea de a-şi împărtăşi experienţa şi trăirile. Paradoxal, deşi înregistrate pe scenă, sau în circumstanţe publice, ele instituie un pact al secretului între artist şi spectatorul-martor. Cântăreţul îşi permite chiar luxul aparteurilor ironice şi al qui-pro-quo-urilor tandre. Supravieţuitor al melancoliilor, Leonard Cohen trage acum ştrengăreşte cu ochiul: iată, după decenii întregi de suferinţe şi amărăciune, viaţa a triumfat!

Deasupra tuturor acestor consideraţii, realitatea muzicală ne înfăţişează un produs atent şlefuit, un diamant care, pe fiecare latură, reflectă lumina altui fragment de suflet şi a altei adâncimi a minţii. Anularea distanţei instituie, însă, un anumit tip de înstrăinare: a timpului şi a melancoliei adusă de acesta în realitatea imediată. Scriind despre cântecul care dă titlul albumului, Kazuo Ishiguro punea în evidenţă forţa magnetică a invizibilului, a ne-trăitului convertit în nostalgie. Versurile „I can’t forget/ But I don’t remember what” alcătuiesc un athanor în interiorul căruia are loc un proces alchimic de luare în posesie a neştiutului şi necunoscutului:

„Cântecul mă atinge în mod personal”, scrie marele prozator. „Întreaga viaţă m-am gândit la prima mea copilărie, petrecută în Japonia. Familia mea s-a mutat la Londra când aveam cinci ani şi am simţit întotdeauna că acolo a rămas ceva important, pe care trebuia să-l ţin minte. Nu e vorba de un lucru anume sau de vreo amintire care să-mi fie cumva de ajutor, ci de ideea că nu trebuie să uit locul din care provin şi felul meu de a fi”. Forţa expresivă a acestor două versuri constă în aparentul lor ermetism. Deşi par să închidă o enigmă născută din absenţă, ele propun o şaradă şi instituie un ritual. Ca într-un cerc al nesfârşitelor iluminări şi stingeri, fiinţa umană se întrupează doar în clipele când e absentă. În schimb, atunci când îi percepem conturuile, pierdem legătura cu substanţa ei profundă, reală şi dureroasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara